no name

Dogoarea îmi arde faţa cu galben-roşiatic, în timp ce retina suferă de la albul sec şi plastifiat al neonului.
„Ia-mi şi mie o şaorma!” îmi spune G., la telefon, şi eu stau acum la coadă, pe trotuar, aşteptând să-mi vină rândul la tejgheaua înaltă. O să iau două, una pentru ea şi una pentru mine. Şaorma, şawarma, shaorma etc.... nici măcar nu mai ţin minte în câte feluri am văzut scris numele acestui „hot-dog” oriental. Pare că, de fapt, nimeni nu ştie cum se scrie, deşi toată lumea ştie despre ce e vorba. Mă gândesc că trebuie să fie o anumită perplexitate a grafiei de tip latin în faţa unei astfel de provocări pe care o presupune transcrierea unui cuvânt arab, implicit semit. De altfel, e şi greu; verticalitatea oarecum pântecoasă a literelor latine nu poate surprinde în detalii exacte linia fluidă a scrierii arabe, scriere orizontală, tolănită ca o scriere muzicală bizantină. Caligrafia – cuvânt grecesc, are sonorităţi ce trimit mai degrabă la califatul Bagdadului, nicidecum la missa romană, iar accentele aspre şi modulaţiile cu supleţe de minaret şi amploare de cupolă (mai ales în tânguirea cântecelor) nu se descoperă integral patrimoniului de litere, riguros ca un cod de drept civil, al limbilor romanice. Un cuvânt arab? „Albatros”, iată un cuvânt cu origini arabe!

În faţa mea sunt trei fete; niciuna frumoasă, dar toate proaspete ca nişte mere roşii. În spatele meu, trei bărbaţi guralivi şi vulgari. Simetrie accidentală. Ele şuşotesc cu superioritatea aceea pe care numai fetele care se ştiu curtabile o pot manifesta, ei vorbesc porcos şi tare şi aruncă în joc aluzii totalmente lipsite de subtilitate. Ele primesc atacul cu lentoarea indiferentă a unui port-avion care se veseleşte la agitaţia unor simple şalupe de poliţie portuară. În mod inedit, infantilismul de care dau dovadă cei trei bărbaţi - pe care i-aş încadra socialmente în gaşca muncitorilor zilieri – le diminuează dimensiunile, îi transformă (fizic) în liceeni ce şi-au depăşit hormonal, vârsta. În contrast, ele par mai mari şi mai adulte, ca nişte mătuşi condescendente. Uneori, între două riposte şoptite şi care se doresc relaxate, câte una dintre ele îmi aruncă o privire. Nu din interes, ci pentru a survola terenul. Mă dezic imediat de cei trei indivizi, de care sunt legat involuntar prin apartenenţa la acelaşi sex. O fac subtil, introvertit, mişcându-mi picioarele în interiorul ghetelor, câştigând – nevăzut – milimetri de distanţă, milimetri cu valoare de ani. Pentru public îmi procur o mutră inocentă, indiferentă la nurii planturoşi din faţa mea – iar asta îmi asigură acel ascendent pe care numai indiferenţa ţi-o poate oferi – şi îi răspund, contextual, privirii. E o întâlnire rece, metalică, ca una dintre două săbii ce se ating în treacăt, fără a anula căldura mâinilor ce le poartă. Sunt în mijlocul frontului şi mă străduiesc să-mi afirm neutralitatea. Una dintre ele o întreabă ceva pe tânăra obosită care vinde şaorma. Întrebarea se pierde, dusă de vântul rece, arsă de dogoarea ce făcea carnea să sfârâie. „Nu, nu am!” îi răspunde aceasta la întrebarea anonimă. „Dar prieten ai?” intervine grosier unul dintre cei indivizi, postaţi în spatele meu. Ia te uită, joacă la două capete! Pe de o parte, caută să le impresioneze pe cele trei fete cu imaginaţia şi cu viteza lui de reacţie, pe de alta, caută să cadă în graţiile vânzătoarei. Aceasta are un moment de nedumerire; pare că până atunci se ştia în afara jocului. Aflată în cuşca ei înaltă, ca un turn de control, nu prea avea motive să se gândească la abordări pornite de jos, din masa înfometată a cozii. Privirea ei e un concert întreg: transmite, amestecat, o somnolenţă apatică, o sclipire de interes dublată, în mod inexplicabil, de un licăr de agasare, plus o nuanţă delicată de amuzament... Ea era dictatorul, omul cu sabia şi cu hrana, aşa că abordarea individului fusese ca o mică lovitură de stat. Încă nu e decisă cum să reacţioneze. Scrutează peste capete în căutarea impertinentului. Îl va premia sau îl va penaliza? Probabil că încearcă să identifice repere exacte care să o ajute să eticheteze abordarea la care fusese supusă. Nu vede decât trei figuri nerase, brutale, rânjind inestetic. Eroismul tipului este în mod evident şi în mod integral asumat de acea întreită îngrămădire de hormoni înebuniţi de miasmele serii şi ale cărnii sfârâinde. Căci, da, e seară. O seară frumoasă, ca acelea care te poartă într-un moment fără timp, în care eşti mereu tânăr, în care plutesc toate promisiunile aventurilor ce vor veni; altfel spus, e toamnă, e rece, e umed, e semi-întuneric. Cerul e de un albastru-cenuşiu, ca o retină, norii sunt pete de negru cu atingeri roşietice. E vânt, vânt rece, care poartă stropii de ploaie ca pe un scuipat binecuvântat. Flegma regală, taumaturgică; ne vindecă de cufureală, ne întăreşte sămânţa. Inspir cu putere şi mi se umplu plămânii cu rece, cu umed, cu vânt, cu lumini de faruri şi cu foşnet de anvelope, cu pâlpâiri roşii, albe, galbene şi verzi de stopuri, semnalizatoare, semafoare, reclame, toate dublate de reflecţia lor în asfaltul ud şi negru ca algele, ud şi negru ca pietrele de pe digul păgân de la Trei Papuci, acolo în faptul serii minunat de înfrigurată. Sunt în Dristor, dar aud marea. Peste mutrele vesele ale celor trei văd urechile galbene ale McDonald’s-ului. Disneyland! În jurul celor două bucle de aur plastifiat, aerul arde, limpede şi proaspăt. Big Mac sau Şaorma? Nu înţeleg aversiunea politică împotriva fast-food-ului de tip american şi înţeleg şi mai puţin ura revărsată anume împotriva restaurantelor McDonald’s. În fond, vorbim despre anii 50, ani în care jeanşii şi Coca-Cola aveau deja istorie, ani în care se naşte conceptul de mall. Ani cu maşini imense, lăţite în culori pastelate peste asfaltul arterelor noi, americane, ani în care părinţii şi bunicii mei chiar aşteptau americanii, dezgustaţi şi înfricoşaţi de politica meschină şi cenuşie ca o Pobeda rusească. McDonald’s... Anii 50 înseamnă filmul japonez al lui Kurosawa, filmul japonez al lui Yasujiro Ozu şi filmul japonez al lui Kenji Mizoguchi. Înseamnă Fellini şi Ingmar Bergman, înseamnă Jean-Luc Godard şi anii de aur ai Hollywood-ului. Marilyn Monroe, Tony Curtis şi Jack Lemmon. În 1951, a fost ultimul film al celor doi mari comedianţi, Laurel şi Hardy, alias Stan şi Bran! Un film cu ei eşuaţi pe o insulă din Pacific... cât se poate de cinic şi de onest! Bette Devis şi Cary Grant. Cary Grant şi părul lui negru, lucios, lins cu Brylcreem, „gelul” acela care înţepenea în zbor pletele băieţilor de la Royal Air Force. Relevanţe contemporane? Există: David Beckham, care l-a promovat până ce s-a tuns chel! Anii 50 debutează cu venirea extratereştrilor în „The Day the Earth stood Still”, farfuriile zburătoare aduc monştri şi prieteni, marţieni şi roboţi ce vorbesc limbi neştiute: Klaatu barada nikto! Întrecerea spaţială dintre SUA şi URSS. Sputnik. Ne transformăm veseli şi benevol în aborigeni fascinaţi de sosirea pântecoaselor galere. Învăţăm să mergem cu maşini zburătoare, de uz urban (de care sunt pline desenele animate), iar conceptul de McDrive, din colţ de Dristor, trebuie că spune ceva... aştept cu nerăbdare McFly spre care să plutesc în maşinuţa mea zburătoare „parcată” la etajul opt. Ce urechi înalte va avea Mc-ul atunci... Voi mânca McMarţian şi voi citi doar Beatniks. Beatnik-bicisnick! E interesant cum generaţia beat, catalogată de ştiutori ca fiind „anti-materialistă”, e martoră la apariţia fast-food-ului şi a Mall-urilor! Kerouak, Burroughs, Ginsberg, Golding şi Sallinger – toţi nişte fraieri plini de geniu şi umor, dar fără simţul realităţii. Sau, mai degrabă, fără intuiţie. Mai verosimili Presley şi luminile Vegasului. Televiziunea împinge radioul în umbră: imagine versus voce: „Neam necredincios, cere semn, dar semn nu i se va da.”
Baby Boom, războiul coreean, criza Suezului, renaşterea Europei sub mila Planului Marshall, Fidel Castro şi McCarthysm-ul (clar, e epoca Mc-urilor!), Războiul Rece şi Cortina de Fier. Sărăcirea strălucitoare a americanilor şi – după unii – creşterea delicvenţei juvenile. Tancurile din Budapesta şi inventarea Comunităţii Europene. Relevanţe contemporane? Există: revelionul 2007!
Peste toate astea, jurnalele de ştiri, presa de consum, urechile galbene ale Mc-ului.
În 1954 va fi primul an în care americanii au dat jos Biblia de pe prima poziţie în rândul cărţilor non-fiction şi primul an în care se realizezază un transplant de organe (la Boston şi la Paris). Cu un an înainte murise Stalin. Cu un an după, în 1955, apare primul restaurant francizat, al nouălea din reţeaua înfiinţată de fraţii Dick şi Mac McDonald’s. Ne aflăm în epoca lui Ray Kroc, cel care va inventa restaurantul pe care-l ştim azi. Nu mi-e prea clar ce se întâmplă cu Biblia... va rămâne non-fiction, dar pe poziţii mai joase, sau intră deja în zona fiction? De asemenea, ce relevanţă are lucrul ăsta şi apariţia primului McDonald’s francizat? Poate niciuna sau poate că are multe legături... în fond, de ce mă gândesc acum la asta? Sau ce legătură are istoria Mc-ului cu şaorma mea? Şi totuşi... poate că a fost nevoie ca Stalin să moară, pentru ca americanii să renunţe la Biblie şi a fost nevoie ca americanii să renunţe la Biblie pentru ca Mc-ul să-şi înceapă extinderea! Proces întrucâtva firesc; în fond, tocmai are loc decolonizarea Africii, europenii pierzând puterea politică asupra teritoriilor negre sau arabe.
Occidentul îşi retrage trupele şi-şi pregăteşte hamburgerii.

Cu toate detaliile astea la îndemână şi, totuşi, iată, G îmi spune: „Ia-mi şi mie o şaorma!” şi eu stau acum la coadă, pe trotuar, aşteptând să-mi vină rândul la tejgheaua înaltă. O să iau două, una pentru ea şi una pentru mine. În fond, şi asta este tot fast-food şi asta e tot junk-food şi nu facem atâtea nazuri. Şi, dacă stau să socotesc, am toate motivele să cred că au împânzit lumea mult mai dens şi mai agresiv... Probabil că nu au devenit obiectul urii pentru că fiecare prăvălie aparţine unui alt proprietar şi pentru că nu au constituit un lanţ, un brand, cu acţionariat şi cu manageri, cu CEO şi cu şedinţe de promovare... Ceea ce deranjează la McDonald’s nu e răspândirea sa agresivă, cât coerenţa ce stă la baza filozofiei sale de marketing. E ca o dispută dintre un sistem monolit, cartezian şi o mulţime de haiku-ri facile şi – deci - democratice. Asta trebuie să fie: McDonald’s nu e deloc democratic, în ciuda originilor sale, în ciuda discursului propus în meniuri; dimpotrivă, e exclusivist pentru că e coerent. În schimb, tarabele cu şaorma nu au în comun decât multitudinea de proprietari ce nu se cunosc între ei. Oricine poate avea un chioşc cu şaorma, dar nu oricine poate reinventa McDonald’s. „Haiku...! Hai acasăăăă, hai ku mineeeee...!” Îmi vine în cap melodia asta şi nu uit că şi asta tot de la reclame recente mi se trage. „Dumneavoastră?” Realizez că „mi-a venit rândul”; cele trei planturoase plecaseră şi luaseră cu ele „hamburgerii” preparaţi în stil oriental, luaseră cu ele şi bucuria, speranţa şi plăcerea celor trei indivizi deveniţi deodată mai apatici. Mai apatici, dar mai maturi. Acum, lipsiţi de obiectul sexualităţii lor refulate şi incandescente, deveniseră terni, anonimi, liniştiţi. Până şi fata din turn era indisponibilă, apăruse un bărbat cu care schimba replici familiare. „Două şaorma mici, la pachet. Cu de toate şi cu sos dulce.” Comanda mea sună sec, sterotip, la fel şi gestul cu care scot – deja – banii potriviţi: 16 lei noi sau 160.000 lei vechi. Amestecat. Ea dă din cap, se apucă de treabă, varsă cartofii scoşi din uleiul încins, cartofi lunguieţi, fierbinţi, ca nişte peştişori de aur, adunaţi într-o plasă miraculoasă, de oţel. Galbeni ca urechile de la McDonald’s. Îi varsă pe tipsia cu carne şi vorbeşte cu bărbatul pe care-l cunoaşte: „Şi, ai timp acum?” „Mai târziu” mormăie el trăgând din ţigare. Are geacă de piele, din cauza vântului îşi ţine gulerul ridicat. Are părul negru. Un fel de John Travolta de Dristor. Grease sau, în traducere, Briantina. Ia te uită... anii 50!!! McDonald’s? Tipa de la şaorma se transformă în varianta balcanică a Oliviei Newton-John alias Sandy, o variantă oacheşă, cu orizonturi limitate de munca stradală şi profilul masiv al blocurilor comuniste de peste drum. Apoi, un plus de inedit: „Ai fost la facultate azi?” continuă ea să întrebe şi mă trezesc surpins de întrebare. Prejudecăţile mele cad ca nişte păpuşi cărora li s-au tăiat sforile. „Nu, azi n-am fost. Începeau la ora opt şi erau doar două cursuri, aşa că n-am avut chef să merg.” Ea râde împăcată: „Nici eu n-am fost. Merg mâine.” Apoi, cu mâna ei de studentă ce are orizonturi mult mai largi decât îmi închipuisem eu, ia o lipie (o lipie mică), o lipeşte de flăcările roşii-albăstrui ce şuierau prin grătarul radiatorului. Învârte lipia ca pe o piele ciupită de vărsat, o încinge, o alintă, apoi o răcoreşte cu maioneză albă, uleioasă, alifie cu usturoi, menită să vindece arsura, cu un cleşte lat ciuguleşte varză albă, foiţe roşiatice de ceapă, le aruncă peste maioneză, se întoarce spre plită. Apucă peştişori de aur pe care-i înghesuie, repetat, în aşternutul proaspăt şi apoi observă că nu are destulă carne. Învârte tava rotundă, odată cu ea se învârte şi axul de metal ce străpunge straturile de carne de pui. Acestea s-au omogenizat prin topirea grăsimii ce sfârâie, alcătuind o formă bizară, ca un cotor de măr muşcat din toate părţile. Dogoarea mă loveşte în faţă, îmi amintesc de soarele ce se ridică ca o ghiulea dinspre Răsărit, privesc spre toată trebăluiala ce are loc în faţa mea. Mâna de studentă oacheşă manipulează cu dexteritate cuţitul mare, nefiresc de mare: „There Are Worse Things I Could Do”, cântă răutăcios un Rizzo imaginar, iar lama intră pieziş, de sus în jos, în carnea rumenită. Se nasc coji, solzi apetisanţi ce cad în tavă, lăsând să se vadă albul de dedesupt, sau – acolo unde carnea nu e pătrunsă bine – rozul sîngeriu. Flash back! Unde am mai văzut asta? E un alt miros, e tot frig, dar e bine. Lama cuţitului mare, nefiresc de mare (uneori e o toporişcă pe care mama o foloseşte să spargă oasele de porc sau de vită), cade de sus în jos, pieziş, coaja neagră, aspră, cedează şi lasă să se vadă albul umed şi moale al miezului. Scăpată de tensiunea ce-o ţinuse întinsă, coaja cade în solzi inegali sau – atunci când lama reuşeşte o incizie mai lungă - se exfoliază în afară, ca un arc. E un fenomen ce cunoaşte un debut rapid, (coaja se curbează iute în afară) şi care se termină într-o înconvoiere lentă, tot mai lentă. Se formează o spirală mică şi graţioasă, delicată ca frunzele sau petalele florilor ce explodează primăveratec în documentarele de la Teleenciclopedia (astăzi, în cele de pe Discovery). Uneori îmi închipui că e piciorul noduros al unui păsăroi condamnat, un Roco domesticit ce fâlfâie agitat, sub tortură, din penele scurte şi dese, ace verzi ce transpiră răşină. Bradul de Crăciun! Prima şaormă e gata, e îmbrăcată în două pungi de plastic. A doua o urmează relativ repede, pe firul unui ritual similar, şi acum am două şaorme surori, pe care le cumpăr cu bani noi şi cu bani vechi; amestecat. Sosul e dulce, pentru că aşa îi place lui G.; eu aş putea să-mi iau iute, e mai bun, dar o să fie greu să ştiu care e a mea şi care e a ei. Uite aşa se manifestă – în detalii – obedienţa masculină. Pe care, în mod constant, o denumesc simţ practic. Şi funcţionează!
Mulţumesc politicos, încă încremenit într-o declaraţie de desăvârşită dezicere de brutalitatea stinsă a celor trei, apoi plec, ducând spre casă cele două feţe pârjolite, primenite şi îmbălsămate: „Şi a plinit locul ei cu carne!” (Facerea sau Geneza, capitolul 2, versetul 21). În dreapta se înalţă umbra neagră a blocului cu zece etaje, lung cât tot trotuarul. Acolo stau eu, acolo mă aşteaptă G şi fiul nostru M. Într-o lume mică, de 28 de metri pătraţi, prinsă într-un fagure de alte 950 de lumi mici, de 28 de metri pătraţi. „E cel mai mare bloc din Bucureşti”, ne spunea cu mândrie Administratoarea.
Şi o credem.

În seara aia mă voi culca şi voi dormi fără vise, sau cu vise uitate, aşa că inventez unul artificial, aşa..., ca pentru a-mi ocupa amintirile. În vis sunt la Mc...; la tejghea, îmbrăcate în uniforma retro, îmi zâmbesc comercial cele trei planturoase; în faţa fiecăreia se află câte un client, trei bărbaţi ce seamănă izbitor cu cei trei grobieni de la chioşcul cu şaorme. Intru prin uşa mare pe care scrie „ÎMPINGE!” şi mă izbeşte curăţenia stereotipă, castrată, şi mirosul de ulei încins. Fac comanda şi sunt avertizat: „Azi avem doar şaorma cu surpize!” Dau din umeri, scot banii şi plătesc cu bani noi, cu bani vechi, amestecat. Şaorma vine pe toboganul de metal, aruncat de un anonim din bucătărie. E fierbinte, o desfac, muşc, leşin. Mai apuc să văd că sunt întins pe jos, în curtea McDrive-ului, cu scaunele de aluminiu lucind stins sub mutra zâmbăreaţa a clovnului desenat pe vagonul portocaliu, în care se ţin petrecerile pentru copii. De sus plouă frumos, rece, calm. Cer cu blocuri şi cu antene. Farfurii zburătoare, reciclare. În dreptul clovnului se suprapune un alt chip familiar, ba chiar uluitor de familiar şi de drag mie...; deschid gura plin de uimire şi apuc doar să aud întrebarea plină de tandreţe şi de urechi celebre: „Eeeeee... What’s up doc?”. N-apuc să răspund pentru că gura mi-e astupată cu dulceaţa unui morcov molfăit pe jumătate.
Un morcov venit din anii 40.
Kilroy was here!... And Dat's De End!


----------------------------------------------------------------------------
ilustratie - "snacks", de sorin condrea, din seria last works 2005. [sorin condrea este un artist plastic din Constanta, fost membru al Asociatiei ASALT si al celulei de creatie ParteR, disparut fara urma in 2005]

LIFTUL

I and I in the sky
You make me feel like I can fly
So high, elevation

U2 - Elevation, albumul All That You Can’t Leave Behind. 2000




La prima impresie nu par un grup ciudat; cele două bătrâne ramolite, mirosind a lucruri vechi şi a pisici care au murit şi a pisici care mai trăiesc încă, fac parte din peisajul blocului. Sunt două dintre multele stăpâne indiscutabile ale clădirii gigantice care umbreşte dimineţile străzii Dristor. De câte ori văd o astfel de bătrână resimt un fel de respect amestecat cu repulsie. Repulsia pe care mi-o inculcă ochii lor miopi, dar scrutători, cutele acrite ale gurii, arcuirea înţepenită a spatelui, papucii de casă şi ciorapii groşi, gri sau bej, uneori maro, negri sau verzi. Le-am văzut de cum m-am mutat în această clădire cu aproape zece ani în urmă şi, încă din primele clipe, a început un asediu mut şi surd, în care eram predestinat să înving doar pentru că ele, toate, pierduseră deja. Prezenţa mea acolo era ilicită pentru simplul fapt că eram o noutate, pentru că eram ca un pietroi căzut pe luciul unei ape stătute. Pentru faptul de a ocupa un spaţiu care, nu de mult, fusese al unei alte bătrâne: eram un înlocuitor teribil şi neprietenos, pentru că eram un Străin. Pe de altă parte, este foarte posibil ca respectul de care vorbesc să-mi fie indus tocmai de pre-existenţa lor acolo, de timpul care s-a scurs peste ele şi peste bloc, deopotrivă. Sunt blestemate la acest spaţiu, sunt blestemate să se cunoască între ele, toate cele câteva sute de exemplare câte mai vieţuiesc aici, în bloc, să se iubească şi să se urască, să se ajute şi să se bârfească pe la şedinţe şi pe la cozile de întreţinere. Nu sunt toate la fel, şi, totuşi, seamănă între ele. Unele sunt mai ursuze, altele sunt mai amabile, unele sunt mai indiscrete şi mai suspicioase, altele sunt mai retrase şi mai păstrează ceva dintr-o eleganţă străveche. Dar, totuşi, în spatele nuanţelor şi a aromelor contextuale, dincolo de gradul de eleganţă sau de delăsare al fiecăreia, toate miros la fel: a lucruri vechi şi a pisici care au murit şi a pisici care mai trăiesc încă… Sunt condamnate să se vadă îmbătrânind, să se vadă mutându-se la copii după ce au fost obligate să-şi vândă garsoniera, să se vadă murind… Majoritatea sunt aici din tinereţea blocului, când zidurile emanau aromă de beton şi de var proaspăt, când plăcile care pavează holurile cunoşteau un luciu adolescentin, iar ferestrele luminau un orizont politic şi economic dur, dar cert. Ele însele cunoşteau ceva din verticalitatea aparent eternă a clădirii. Erau puternice, tocmai pentru că nu se cunoşteau între ele, pentru că, asemenea mie, erau nou-venite, pentru că aveau un viitor! Acum nu mai au nimic. Doar paşi târşâiţi lent, ca nişte lanţuri, hârşşşt! şi cling!, pe toate cele zece nivele, în toate cele trei tronsoane. Lumea lor a murit, ele au murit, doar că – aşa cum se spune – nu au aflat încă. Despre morţi, numai de bine…
Femeile astea sunt duhuri, umbre, nu oameni. O specie aparte, perfect adaptată la universul blocului, un ecosistem care acum e tot mai insistent afectat de gregaritatea veselă şi impertinentă a tinerilor ce se mută aici în număr din ce în ce mai mare. Faţă de ei, până şi eu sunt, deja, bătrân. Ei sunt studenţi, au vreo 18-20 de ani, stau şi câte trei în garsonieră, fără să sufere din lipsă de spaţiu. Eu am puţin peste 30 de ani, sunt însurat, am un copil şi visez încrâncenat la un apartament mai mare. Mă simt încă bine când aud râsul lor zgomotos, dar uneori mă gândesc că au venit prea târziu. Prea târziu pentru mine şi mult prea violent pentru bătrânele blocului. În faţa unei astfel de invazii, stăpânele se ascund în spatele uşilor cu lănţug, în grupurile de discuţii intrigate şi scandalizate, în spaima de a fi depăşite numeric şi în spaima de a li se dezvălui cu limpezime inutilitatea ursuză.
Spun bătrâne pentru că bătrâni nu prea sunt. În aproape zece ani nu am văzut decât vreo doi – trei bătrâni, şi prezenţa lor mi s-a părut aproape prohibitivă, ilicită. Ce căutau aici? A supravieţui generaţiei tale e oarecum imoral… sau inestetic (teză veche, nu sunt original). Or, toţi colegii lor de bloc, toţi masculii părăsiseră scena, lăsându-şi în urmă femeile, cu tot cu metabolismul lor infernal – maşinărie secată de sevă – intrat într-o dizgraţioasă dispută cu moartea. Şi, atunci, ce fac aceşti câţiva bătrâni între atât de multe bătrâne care-i dispreţuiesc şi îi urăsc pentru că sunt din generaţia bărbaţilor lor, ce le-au abandonat?

În după-amiaza asta, cele două bătrâne, încremenite într-o poziţie de aşteptare încordată, flanchează un bărbat la vreo 45 de ani, îmbrăcat în pantaloni bleomarin, de stofă, şi cu o cămaşă cărămizie. Cravată la gât şi ecuson mare pe mâneca dreaptă şi pe piept: unul dintre paznicii de la firma pe care o plăteşte Administraţia să securizeze imobilul. Îl ştiu; e un domn cu accent ardelenesc şi care răspunde la salut cu o politeţe jovială.
Asemenea celor două bătrâne, se uită încordat şi nemişcat spre un punct nelămurit. Toţi trei alcătuiesc un ansamblu ciudat, statuar aproape, o instalaţie ad hoc, gândită de un artist nevăzut. Mă apropii, urcând cele trei trepte care taie în două holul vast de la intrare, şi îi salut oarecum nesigur, temându-mă să nu tulbur aşteptarea aceea tensionată, inexplicabilă. Verific în direcţia spre care îşi aţinteau privirile şi nu mă dumiresc deloc. La vreo trei metri în faţa lor nu se află decât zidul în care sunt fixate uşile celor două lifturi ale tronsonului. Un perete anost, cu două uşi anoste, servind pentru accesul în şi din două mecanisme la fel de anoste. Dau să mă îndrept spre una dintre uşi, cea deasupra căreia, afişajul electronic – recent montat – indică cifra cea mai mică. N-apuc să-mi duc gestul până la capăt: grupul se animă, ca lovit de o panică anume, străbătut de un frison de nerăbdare. „Nu, nu vă duceţi, aşteptaţi puţin…!” Surprins şi nedumerit, mă opresc uitând-mă când la cele două uşi, când la cei trei protagonişti. „O să vedeţi, îmi spune gardianul cu un chip cumva transfigurat, o să vedeţi că vine singur…”. Din gestul său realizez că se referă la liftul din stânga, cel de lângă perete. În tonul lui se ghiceşte o nelinişte plină de nerăbdare, ca aceea de care dăm dovadă când observăm că cineva se află într-un pericol iminent şi, deşi ne temem pentru el, în sinea noastră – ruşinos şi imoral – parcă ne dorim să-i cadă vicimă, doar pentru a fi martori la un eveniment care să ne scoată din rutină. Odată cu el au început să vorbească şi cele două bătrâne, cu voci simultan hârâite şi piţigăiate. Din reflex, am evitat să le înţeleg, deşi le aud. Atenţia mea e întoarsă doar către bărbatul ce mai trăieşte încă, spre fiinţa care, ca şi mine, nu face parte integrată din istoria blocului. G. îmi povestea odată că, la Mangalia, pe releul înalt şi scheletic al Poştei din oraş s-a suit un nebun. Protesta nu se ştie de ce, iar acum ameninţa că se sinucide. Era căţărat până în vârf, la nivelul ultimei platforme, şi mergea pe balustrada care o împrejmuia. Manifesta o siguranţă înfiorătoare şi un echilibru felin, neaşteptat. G. îmi spunea că era copil pe atunci şi că asista la scena în cauză împreună cu un prieten; amândoi erau pierduţi în rândurile mulţimii ce se adunase să vadă urmarea. Sentimentele lor erau neclare: deşi se temeau că omul o să cadă, deşi le făcea repulsie ideea de a vedea cu ochii lor una din feţele hidoase ale morţii – sânge şi craniu zdrobit – totuşi, undeva în sinea lor, parcă îşi doreau ca acest lucru să se întâmple. E ca o hipnoză. Aşa par să fie şi cei trei şi, brusc, îmi dau seama că sunt cuprins de aceeşi aşteptare… Cum adică, „o să vină singur”…!? Bătrânele se agită în continuare, sunt două galinacee cu gâtul golaş şi zbârcit. Independent de voinţa mea, le accept sintaxa, morfologia, mă las contaminat de frenezia lor păsărească. Cu ochii suspicioşi şi înspăimântaţi se cred, probabil, vizate de maşinăria aceea care încalcă legile firii. La cât de grea a devenit viaţa, până şi universul anorganic li se împotriveşte, lor, bătrânelor identificate cu blocul. Se văd deja, victime ale unui accident fatal, îşi închipuie viermuiala vecinilor şi a puţinelor rude care mai sunt în viaţă şi care (evident) le-au uitat; cu toţii – e de sperat sau, de ce nu, chiar sigur – or să le regrete moartea tragică, şi ele văd deja sosirea echipelor de descarcerare, a presei, a poliţiei. Savurează, macabru (sau poate că macabre sunt doar prezumţiile mele vizavi de virtualele lor gânduri), faptul că nu vor muri orişicum, ca toate celelalte, în pat sau în cadă, sau alunecând pe poleiul de pe stradă, ci vor ieşi din viaţă inedit. O spectaculoasă ieşire din scenă, o ultimă răzbunare faţă de rivalele de care sunt atât de dependente, dar care acum, ha!, sunt lăsate în urmă, în mocirla banalităţii. Îşi asumă această posibilitate violentă cu temeritatea celor care practică un sport extrem. Dar – frustrant şi, totuşi, liniştitor lucru – acum sunt aici, afară, în siguranţă şi nu pot decât să se lamenteze că ordinea firii a fost tulburată. Mai întâi au fost ţevile, apoi balamalele, sistemul electric, iar acum, iată, acum până şi liftul…! Liftul acesta pe care-l ştiu de mic, liftul acesta în care au cunoscut bucuria de a se întoarce acasă sau fiorul dulce-vinovat al unei ciupituri amorezate, al unui sărut furat între etaje, cândva, în altă viaţă….Vinovaţii din spatele acestui fenomen nenatural sunt, desigur, tinerii: „Se tot freacă pe lifturile astea, intră câte zece deodată…” zice una; „Păi, da, spune cealaltă, dau petreceri, stau aici fără acte, mulţi sunt nişte beţivi, cică au venit să-nveţe…” „O să ne trezim cu ei în casă, peste noi…” insistă prima şi nu ştiu dacă asta era o temere … În orice caz, le face bine că sunt aici, se bucură, eu sunt unul dintre „ei”, dintre tinerii care au venit să întineze un spaţiu sacralizat de obişnuinţe şi de cutume atemporale. În prezenţa mea, cârâiala lor e un manifest, e deja o luptă frontală, privirile lor sunt de o amabilitate prefăcută, de o complicitate mincinoasă. Mă simt relativ bine în această postură – mă face să uit că au trecut aproape 10 ani de la momentul când chiar aveau voie să mă privească în felul în care o fac acum. Nu mă dezic de „culpa” virtuală, doar zâmbesc condescendent, uşor superior.
Mă uit spre uşa liftului. Deasupra ei, afişajul electronic indică, obstinent, cifra 8. Etajul meu! Nu-mi pot reprima o undă de suspiciune: de ce 8? De ce nu 10, ultimul etaj? Ce anume vrea să spună această coincidenţă, această inexplicabilă reţinere? De ce nu a mers până la capăt? Fiorul meu superstiţios îmi face rău: încep să fiu ca „ele”, să mă văd vizat de acest gest de impardonabilă independenţă pe care, cine?, o maşinărie (!) şi-a permis să şi-o aroge. Un robot! Cum rămâne cu cele trei legi impuse de marele lor dumnezeu, Isaac Asimov, cum rămâne cu acele porunci rostite din norul auctorial al scrierii?

1. Un robot nu are voie să vatăme o fiinţă umană nici să permită, prin inacţiune, ca o fiinţă umană să fie vătămată.

Dar teama surescitată lucind în ochii miopi ai stăpânelor, fiorul neliniştii de pe chipul meu şi al gardianului şi sentimentul de nelămurită ameninţare care planează asupra noastră, a tuturor, nu e de natură să ne lase să mai credem în infailibilitatea acestei legi.

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date lui de către o fiinţă umană, exceptând situaţia în care aceste ordine intră în conflict cu prima lege.

Deja superfluă… liftul acesta nu mai cunoaşte supunerea necondiţionată. Iar dacă, totuşi, se supune, pare să o facă în mod „condiţionat”!

3. Un robot trebuie să protejeze propria-i existenţă, atâta timp cât acest lucru nu intră în conflict cu prima sau a doua lege.

Nu sunt 10 sunt doar trei, trei porunci amărâte, dar atât de simple şi de clare…! Legi date demult, cu mult înainte ca acest univers numit bloc să existe, univers din care – nu-i aşa? – şi lifturile fac parte; legi scrise încă din 1941 şi publicate în 1942, în povestirea cu titlu sugestiv: Runaround, apărută în Biblia revistelor de gen, Analog Science Fiction and Fact! Aşadar avem tot ceea ce ne trebuie să avem: avem Biblia, avem capitolul şi versetul, avem revelaţia şi profetul… Şi iată că totuşi liftul nu se mai supune. Are iniţiativă! Nimeni nu-i cere să se deplaseze şi cu toate astea (dacă e adevărat ce-mi spun cei trei) o va face. Încălcând – prin iniţiativă – porunca a doua, ameninţă să o încalce şi pe prima.

Un sunet înfundat, îndepărtat, un şuier uşor şi 8 dispare, ecranul se întunecă, apoi străluceşte: 7! Ordonat şi previzibil: 6…! 5…! 4… şi tot aşa. Un suspin entuziasmat şi totodată temător animă micul grup de pe culoar. „Uite, a plecat!” „V-am spus eu…”
Ne uităm la pâlpâirea descrescătoare a afişajului electronic şi simt deodată, ca pe o certitudine, că tot universul se măsoară de la 8 la P. Dincolo de aceste mărimi, nu e decât aburul incomprehensibil şi de nemăsurat al metafizicii…
Un univers vertical – ascensional şi descensional – un univers ca un tub cu laturi drepte, străbătut de acea entitate electro-mecanică, deplasându-se ca un piston prin diferitele paliere ale universului. Fiecare etaj e o lume paralelă, succedând într-o direcţie sau alta, o altă lume paralelă, identică până la detalii cu celelalte şi totuşi… alta. Spaţiu tridimensonal, rulând într-o direcţie bidimensională, străbătând cele 9 ceruri stratificate şi, în acelaşi timp, cele 9 cercuri ale Infernului: de la 8 la P! Cabina liftului coboară nevăzută, doar auzită, clipind din cifrele roşii, cabală a temerilor noastre inedite. „Lucifre” murmur eu, pentru mine. Nu doar mişcarea în sine era cea care mă intrigă într-atâta, cât faptul că în spatele ei pare să zacă o inteligenţă incontrolabilă. Cabina în sine, nu e decât un executant, dar un executant ce aplică deciziile unei alte maşini cu care, împreună, alcătuieşte un ansamblu. Legată de cablurile de oţel, învârtite nebuneşte de roţile gigantice adăpostite de „Casa liftului”, cabina stă sau pleacă după cum decide motorul, creier şi muşchi totodată, aflat într-o imperturbabilă şi greoaie pasivitate până ce impulsul electric îl trezeşte, îl face să deschidă ochii şi îi animă circumvoluţiunile roţilor zimţate. Doar că, acum, impulsul electric nu mai este provocat de un buton acţionat voluntar de degetul unei fiinţe umane, acum vorbim despre un contact rebel, un electron care şi-a construit un program, şi – iată-l – reglează momentele de pauză şi de acţiune, umblă liber prin infinitatea de electroni „normali”, sfidează spaţiul şi timpul şi ţine sub controlul său forţa gigantescă a marelei Motor.

Deşi timpul necesar pentru ca liftul să ajungă de la opt la parter, nu este mai lung de vreo 20 de secunde, nouă ni se pare lung. Curiozitatea noastră, stratificată în trei generaţii de oameni, e ca o perplexitate atinsă de înfiorătoarea bucurie a unei experienţe mistice. În cele din urmă liftul ajunge la Parter, încetineşte brusc, şi îşi reglează poziţia după calcule prestabilite. Pentru o secundă, doar pentru o secundă, lumina inundă cabina, revărsată din spoturile postate în tavanul acesteia, apoi, asemenea ochiului unui Terminator (din nou, el!) strivit sub presă, se stinge la fel de lent. Linişte. Aterizare perfectă. Motorul amuţeşte, cablurile – nevăzute tendoane transpirând vaselină – se relaxează. Un pufnit, ca şuierul unui glonţ ricoşat, punctează oprirea. Suntem asemenea unor oameni ce asistă la sosirea inedită şi cutremurătoare a unei rachete din altă lume. Exemplare ale unei specii inferioare, asistând la împlinirea unui vis modern şi misticoid. Pare că dintr-o clipă în alta uşa se va deschide şi în cadrul ei se va decupa conturul sublim al unor fiinţe de care s-a vorbit atâta, fără a exista temeiuri de bun simţ.

Nu mă gândesc chiar gratuit la astfel de comparaţii. Renovate de curând, cabinele au primit pereţi noi, alcătuiţi dintr-un material argintiu, poros şi metalic şi care multiplică în milioane de mini-reflecţii reci, lumina seacă a spoturilor. Seamănă cu materialul ce garnisea invariabil combinezoanele astronauţilor din filmele vechi. Şuruburile ce intervin peste uniformitatea suprafeţelor sunt ca nişte nituri şi M. le numără de fiecare dată când îl ducem cu liftul. Îi place să apese el pe butoane (firesc şi omenesc, de altfel) şi, la fiecare numărătoare, mintea lui crudă, de nici doi ani, înşiruie cifrele în mod alogic, orientându-se doar după estetica sunetului şi după modul în care-i dictează memoria. Sare, invariabil, peste cifra şase. Nu găsesc nici o altă semnificaţie acestui fapt decât aceea că, probabil, succesiunea lui şapte după şase, pleonasmică din punct de vedere fonetic, îi pare inflaţionistă…
Odată cu pereţii a fost schimbat şi panoul cu butoane (pupitrul de comandă). În locul celebrului dreptunghi alungit, străpuns de rotundul negru şi tocit al butoanelor dispuse vertical, avem acum o placă la fel de argintie ca şi pereţii, dar cu o asperitate redusă, mată, pe suprafaţa căreia butoanele pătrate, moderne, nu se disting decât prin linia fină ce le delimitează. Nici vorbă de excrescenţe inutile, barbare şi inestetice. Cele 13 (!) butoane, care înainte se aliniau unul sub altul, în ordine, de la P la A sau – în funcţie de direcţia din care plecai – de la A la P (indicând P, de la parter, 1-10 - cele zece etaje, 0 pentru a opri liftul în situaţii deosebite şi A de la alarmă), ei bine, cele 13 butoane moderne cunosc acum o altă dispunere. Nu mai sunt afişate în şir de câte unul, ci pe două şiruri paralele, dereglând astfel logica unei verticalităţi impecabile şi introducând orizontalitate acolo unde ea nu avea ce să caute. E aici un orgoliu discret, o invazie a esteticului industrial în spaţiul funcţionalismului onest. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că – până să apară astfel de intervenţii – liftul nu preluase niciodată iniţiativa. Or, coincidenţa e o noţiune prea facilă şi serveşte întotdeauna o explicaţie lipsită de gust… Până şi noi, oamenii, am avut nevoie de o perioadă de adaptare, căci degetele căutau febril repere familiare, făceau calcule nedorite, reveneau apoi, ajutate de cifrele înscrise clar, consimţind obedient la noua geografie a rutinei zilnice.
Înainte de a fi astfel făţuite, cabinele aveau pereţi fabricaţi dintr-un placaj simplu, de furnir sau de carton presat, plăci subţiri, maronii, aducând cu un mobilier de interior, din anii 60. De o calitate îndoielnică, plăcile fuseseră sparte şi prin găurile neregulate se putea vedea nuditatea pereţilor gri, de beton aspru, ai puţului. Pe acolo intra în cabină un curent rece, nesănătos şi un miros aparte, ca de beci în care nu au fost nicicând adăpostite lucruri care să placă. Găuri negre ce comunicau într-o altă lume, indecent dezvăluită. În tavan exista un bec – mai apoi un neon – protejat de un grătar de tablă. Gunoaiele contextuale erau aruncate fie prin deschizăturile ca nişte răni, fie suspendate de ghearele grilajului. Îmi amintesc că o coajă de banană, spânzurînd aurie în lumina becului, a trezit hilaritatea lui Nazim, amicul nostru din Paris. Venise în România, mai întâi la Galaţi şi apoi la Bucureşti, pentru a executa mai ieftin nişte sculpturi în bronz. Nu i-a ieşit, dar asta e irelevant. Numele lui (ciudat pentru un francez născut la Paris), îi fusese dat de părinţii săi, probabil simpatizanţi de stânga, din respect pentru poetul comunist de origine turcă, Nazım Hikmet Ran! Omul acesta – amicul nostru – nu era botezat (ceea ce pentru mine a constituit un şoc cultural) şi nu avea convingeri ferme. Or, tocmai de aceea, venite dinspre el, vorbele pe care le-a rostit în lift, au căpătat astăzi, în faţa liftului ce aştepta reacţia noastră, valenţe profetice. În timp ce eu am văzut atunci, în pleoşteala grotescă a cojii de banană, imaginea plastică a unui trup expus la un soare artificial (chiar aşa arăta, cu “braţele” răsfrânte în jos, căzând inert prin ochiurile “chez-long”-ului de tablă, şi cu “trupul” încălzindu-se la dogoarea becului), ei bine, el a râs şi a spus: “Parcă suntem în Mir, staţia spaţială!” Pentru un francez care poartă numele unui comunist turc, mort în exil la Moscova, a fost o glumă mult prea logică… Dar, într-adevăr, am putut simţi în acel context inedit că avea dreptate. Spaţiul strâmt, claustrofobic, inducea deja un gol anume în stomac, datorat deplasării verticale, iar coaja de banană, suspendată, părea să leviteze într-un mediu lipsit de gravitaţie. Am râs amândoi şi am început să căutăm şi alte elemente – hârtiuţe, bilete de autobuz sau de metrou – care să subscrie la imaginea pe care ne-am propus-o. Le-am găsit şi acum gesticulam ca doi idioţi, cu mişcări lente, ca în reluare, imaginând-ne cum ni se dezlipesc tălpile de pe linoleumul ordinar şi jupuit, (anulând, astfel, contactul prin care platforma de sub tălpi “recunoaşte” prezenţa umană sau a unui obiect în cabină), pentru a ajunge cu ochii în dreptul coajei de banană şi a alaiului de gunoaie urbane ce o însoţeau.
Mir: pace sau lume!

“Trebuie să-i chemăm iar pe cei de la depanare, de la Ascensorul!” remarcă, deodată, cu înţelepciune, gardianul. Vocea lui sună clar în ecoul sălii. Femeile subscriu cu o vehemenţă inutilă, eu intervin: “Dar nu numai liftul acesta îşi face de cap.” Devin imediat centrul lor de interes. “Păi…”, adaug sub privirile nerăbdătoare şi avide de chestii inedite, “…până nu demult şi liftul ăstalalt (arăt cu braţul spre uşa din dreapta) a avut un obicei ciudat. Mi s-a întâmplat de câteva ori să apăs la opt, iar el să se oprească, fără nici un motiv, la patru!” (mint, ştiu că niciodată nu se întâmplă ceva “fără motiv”…) Rumoare… “Am crezut că m-a chemat cineva, pentru că… la greutatea mea, e posibil ca liftul să reacţioneze ca şi cum ar fi gol… “ Râsete. Le spulber repede: “dar nu era nimeni, şi oricum, de greutate nu putea fi vorba, pentru că mi s-a întâmplat acelaşi lucru şi atunci când am fost în lift cu mai multe persoane.“ Toţi suntem serioşi, cu toate că eu afişez un zâmbet răutăcios şi satisfăcut, iar gardianul şi-a propus un chip plin de siguranţă. “Ce vrei, domnule, sunt vechi, ce să le mai cerem…” decretează el, clătinând din cap. Doar parţial convinse, cele două stăpâne se agită, dau semne că vor să plece, decise să împrăştie legende cu noua păţanie la care au fost martore. Şi eu sunt hotărât să povestesc întâmplarea acasă, doar că – pentru a ajunge acolo – trebuie, fie să iau unul dintre lifturi, fie să o iau pe scări. Sunt obosit, sunt opt etaje şi – cel mai important – aş dovedi o laşitate impardonabilă. Aleg fără să clipesc liftul din dreapta, cel care manifestase preferinţe nefireşti pentru etajul patru. Asta în pofida faptului că trebuia să-l aştept să coboare de la etajul şase, etaj indicat cu roşu pe afişajul electronic. Oamenii mă înţeleg, e evident că oricare dintre ei ar fi făcut la fel, dar aş putea jura că simt dinspre uşa închisă, de tablă anostă, a liftului venit singur la parter, o ironie calmă, superioară, suficientă sieşi.
Soseşte şi cabina chemată de mine, salut lumea, intru. Ceilalţi vorbesc, dar mă urmăresc cu privirea. Îi văd prin geamul subţire, vertical şi murdar al uşii exterioare, apoi îi pierd din câmpul meu vizual, după ce închid şi cele două uşi interioare, din lemn, scăpate de aroganţa modernizării. Apăs 8. Liftul se pune, docil, în mişcare şi până la etajul patru stau oarecum tensionat. Cifra 4, vopsită rudimentar pe platforma de beton dintre etaje, curge la vale, aşa cum se cuvine. Cu ochii pe pereţi, încerc şi eu să număr şuruburile, sunt în combinezonul cosmonauţilor din primele filme SF. Nu mă pot concentra aşa că ridic, din întâmplare, ochii. În tavan, grilajul a dispărut demult, nici o banană nu mai levitează, doar argintiul nou, aseptic, şi spoturile mici, vărsând asupra mea, ca nişte proiectoare de veghe, lumina lor albă. Deşi, ceea ce simt nu e teamă, pot spune că e o oarecare surescitare.
Încerc să mă calmez, mă sprijin de peretele din spate, rucsacul atenuează contactul, intervine între trupul meu şi cel al liftului, ca un prezervativ protector, eu stau cu ochii-n lumina rotundă ce curge ca un duş din tavan şi-mi fac de lucru jucându-mă cu degetele pe suprafaţa poroasă şi rece a pereţilor de argint. E ca pielea rechinului, a puiului de rechin, adus de Jean şi pus pe masa din bucătărie, sub ochii mei de copil, piele la fel de rece şi de argintie, dar mult mai aspră. Din cauza insistenţei cu care privesc înspre spoturi, lumina începe să capete proprietăţi ludice, devine mai densă, părăseşte limitele banale ale cercului din care se revarsă, devine tubulară şi se prelinge spre mine, “A star lit up like a cigar”, e densă, palpabilă, aproape că o aud “Strung out like a guitar”, e un moment magic, ET cu degetul său lung şi noduros, întins spre retina mea protejată de lentila heliomatică – acum neputincioasă – “Maybe you could educate my mind”, degetele ating panoul de comandă şi dezmiardă liniile fine, reci ca pielea de reptilă sau ca solzii unui peşte, în spatele lor se află taina mişcării, taina obedienţei şi a nesupunerii, “Explain all these controls”, nu vreau nimic altceva decât să ajung la 8, să ajung acasă, deja am trecut de 4, nu văd de ce nu ar fi totul în regulă, dar revăd rânjetul tragic al colţilor de rechin, “I can’t sing but I’ve got soul”, G. e acasă, e în casă, ce caut eu aici? “The goal is elevation…elevation.. elevation…elevation…”…

Când deschid uşa, ochii îmi înoată într-un întuneric indecis, întunericul luminii revărsate din cercurile hipnotice ale spoturilor. Pete negre, ca nişte tumori, ocupă aerul din faţa mea şi fragmentează contururile obiectelor, falsifică distanţele şi proporţiile.
Am ochii închişi în timp ce, în mintea mea,
explodează constelaţii…

Duminică

DUMINICĂ



Desculţ, am intrat în biserică. Cu pălăria pe cap! Lumea mă privea mirată, uşor scandalizată, câteva băbuţe pioase, negre şi pierdute în batic, îmi aruncau priviri hâde, mustrătoare şi pline de riduri. Cuvintele lor nu aveau dinţi, reproşurile lor şoptite, şuierate, stropeau pe icoane. Am aruncat în stânga şi în dreapta priviri solemne, lipsite de sfidare, dar pline de încredere. Bolta bisericii era obturată de borul negru al pălăriei şi avem sentimentul că această aureolă întunecată, din fetru, îmi atrăgea o neliniştită simpatie din partea sfinţilor zugrăviţi în gravă şi uimită contemplare.

În dreapta bărbaţii, în stânga femeile. În faţă bătrânii, în spate tinerii. Pe margini, scaunele cu miros de mâini încleştate, cu urme de salivă adormită, cu luciu de pantaloni şi paltoane tocite. Fiecare scaun poartă desenul unei spinări, al unui dos, al unor palme. Fiecare scaun este purtător de icoane. Sfinţi necunoscuţi, necanonizaţi, itineranţi. Calc pe mochetă şi pe preşuri vechi, curăţate cu aspiratoare uzate moral, ce par să evite cu stricteţe stratul translucid, lipicios şi confirmat de tradiţie al picăturilor de ceară. Un cimitir al lumânărilor. Un pomelnic mut al rugăciunilor scurse de pe mâini fripte. Lumină materializată în ţesătura aspră a preşurilor sub care pluteşte, ca într-un cer subţire de praf, mirosul inconfundabil al tămâiei.

Mă îndrept spre iconostas, parcurgând un spaţiu eteric, de lumină întrupată de fum, în raze plutesc mereu prezentele fire de praf, însoţite de priviri contrariate şi rugăciuni confuze. Calc pe preşul roşu, lung, ce taie în două lungimea navei. Se crează o pârtie pe firul căreia aud şoapte, întrebări, sugestii. Aud: „Pălăria, domnule!”, „E desculţ!!”, „O fi bolnav săracul”! Vocile sfinţilor! În faţă, auriul ce poleieşte baroc porţile împărăteşti şi roşul ca un sunet de trompetă al dverei trase. O cruce, tot aurie, îmi pare ca un semn de circulaţie universal, nelămurit şi totuşi fără echivoc. Fac o reverenţă scurtă, lipsită de falsitate, către icoanele de strajă din stânga şi din dreapta, calc pe soletă şi mă întorc încet. Toate privirile erau aţintite asupra mea şi – mărturisesc cu mâna pe inimă – am avut sentimentul clar că animozitatea sau contrarierea erau estompate de o grea şi rotundă aşteptare curioasă.

În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. Toţi bărbaţii au capetele descoperite, toate femeile au capetele acoperite. Toţi sunt încălţaţi. Un copil plânge subit, scurt, apoi amuţeşte fără să se ştie de ce. Câteva lumânări sfârâie impacientate. O tuse. O ultimă suflare. Un prim scâncet. OK, e toată lumea. Mă uit la ceasul de argint de la mână. E fix! Zâmbesc şi, pe sub pălărie, ridic ochii spre cerul boltei din naos şi primesc binecuvântarea încremenită a Pantocratorului. Prin ferestrele suple pătrunde o lumină slabă, anemică. Lumânările şi becurile preiau sarcinile cosmice. Toţi sfinţii tac. Tac şi îngerii, arhanghelii, heruvimii, domniile, scaunele, tac evangheliştii, mucenicii, ucenicii, apostolii, martirii, cuvioşii, ctitorii, credincioşii. Tace şi Fecioara, tace şi Treimea. Ascultă. Toţi ascultă. Pe mine. E rândul meu. Nu e prima oară şi totuşi, am emoţii. „Unde-o fi preotul? Diaconul, ţârcovnicul? De ce tac cei de la strană? Nu trebuiau să cânte troparele, ecteniile, antifoanele?” Un sunet zglobiu îmi cântă în inimă. Pangarul! Banii de lumânări, calendare, cărţi de rugăciuni şi icoane, cruciuliţe şi prescuri. Îmi revin. Cerberul aflat de pază la porţile mercantile ale bisericii îşi face datoria. Nici nu mă vede. Nu vede pe nimeni. Vede doar mâna strecurată sub geamlâc, mână ce-şi rosteşte litania.

Zâmbesc întremat şi îmi dreg glasul. Ridic mâna spre cap şi, într-un gest modest, smerit, ridic pălăria. E ca o abdicare. Sunt mereu copleşit de acest moment. E marele meu omagiu. Mâna se ridică, odată cu ea se ridică şi aureola de fetru întunecat ce-mi acoperă creştetul. Afară e o dimineaţă frumoasă şi totuşi soarele intră slab prin ferestre. Ştiu, am mai spus asta. În fine, las braţul să cadă lângă corp şi mă arăt lumii. Pe fundalul roşu aprins al dverei aurite de cruce, se conturează ferm, onest şi declamator, conturul suplu, vertical şi curbat al coarnelor.

Deasupra iconostasului, într-un avânt încremenit, un porumbel alb pare să-şi ia zborul. Nici o reacţie. Sau dacă e, nu am înţeles-o niciodată. Nimeni nu fuge, nu ţipă, nimeni nu leşină. Par să se fi aşteptat; par să fie chiar dezamăgiţi. „Nu-i nimic, am să revin”. Îmi pun pălăria, salut printr-o înclinare de cap ochii mari, bizantini, ai icoanelor şi ai credincioşilor şi mă îndrept spre uşă, călcând mut pe linia strâmbă a preşului.

În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. La ieşire, Pangarul. Mă opresc în prag şi mă întorc încă odată. „Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăăăăămm!” îndeamnă vocea nazală a preotului. „Unde-o fi fost adineauri?”

Clopotul începe să bată.

Ceasul arată fix.



Golanu
„Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!” Aşa urlau pe plaiuri ciobanii ori de câte ori prin preajma turmei apărea umbra masivă, lentă şi timidă a Golanului. Golanu era taina, demonul, misterul satului. Îl urau şi-l iubeau pentru că puteau să-l urască fără să fie condamnaţi în vreun fel. Era ţapul ispăşitor al micii comunităţi. Era sperietoarea fetelor tinere şi cam zburdalnice, bau-bau-ul copiilor zvăpăiaţi şi explicaţia ciobanilor care, atunci când erau beţi, mai pierdeau câte o oaie. Iar câinii erau asmuţiţi şi se repezeau, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului. Nimeni nu mai ştia de când s-a pripăşit pe lângă sat sau de unde-i venea numele, ba se credea că fusese acolo de când lumea, era parte din folclor. Lăutarii făceau bani pe seama cerinţei răguşite şi urlate a clienţilor mahmuri: „Zi-o, bă, p-aia cu Golanu!” Şi scârţâia vioara, ţipa ţambalu, se umflau venele lăutarului. Vinul curgea în căni ciobite, sub privirile satisfăcute ale crâşmarului murdar de făină şi grăsime şi sub ţâţele revărsate ale crâşmăriţei. Era cald în crâşmă şi geamurile aburite nu lăsau să se vadă lumina chioară a becului atârnat peste uliţă. Nu se ştia nici cum a fost făcută legătura dintre dispariţia ocazională a vreunei mioare condamnate şi proximitatea Golanului. Dar s-a făcut şi aşa a rămas.
Despre el se ştia deja că doarme în pădure, prin scorburi şi peşteri, că mănâncă carne crudă şi carne de om şi că răpeşte fecioarele şi copiii. Se ştia cu certitudine că are dinţi galbeni şi lungi şi rari, unghii de sălbăticiune şi forţa a trei urşi maturi. Privirea lui dovedea cu uşurinţă tainele întunericului, urechile lui auzeau cum se usucă frunza şi nasul lui adulmeca de la o poştă laptele de ţâţă ce curgea pe bărbia delicată a sugarilor. Nimeni nu-l văzuse de-aproape şi nimeni nu cunoştea pe careva care să fi făcut asta, dar toate aceste lucruri se ştiau din bătrâni şi atunci înseamnă că aşa era. Ce-i drept, au mai fost viteji care s-au încumetat să-l afle, dar nu s-a mai auzit de ei.
Odată s-a găsit un cal mort, căzut în râpă. Avea picioarele rupte şi gâtul frânt. Limba îi atârna batjocoritor peste dinţii rânjind a ironie. Pe ochii mari, deschişi larg, ţopăiau muşte greoaie. Oamenii s-au uitat la cal, s-au uitat unii la alţii şi apoi au ridicat privirile spre cerul râpei: „Golanu. Ce-o fi având cu bietul cal?” Era calul lui Gheorghe şi l-a plâns trei zile şi trei nopţi. Tot satul a băut pentru pomana calului, tot satul a jelit, doar crâşmarul ţopăia fericit, ca ţâţele muierii lui.
Altătdată, Lăţosu, cel mai mare şi mai rău dintre câinii ciobăneşti, a dispărut cu zilele. A revenit după aproape o săptămână, slab, jumulit, cu ochi galbeni şi cu privire ce sticlea a spaimă. „L-a-nfruntat pe Golanu.” a murmurat norodul şi l-au oblojit, l-au hrănit şi l-au ţinut la cinste. Dulăul şi-a revenit repede, ba chiar s-a făcut şi mai mare din cauza blănii care lucea pe el de la atâta seu, dar spaima din ochi n-a dispărut.
Mărioara, fata lui Vasile, a fugit de-acasă de supărare că Ion a luat pe alta. Nu s-a mai întors niciodată, dar ţipătul sfâşietor din pădure, auzit de babe în noaptea fugii, şi bucata albă de pânză de in găsită în ramurile joase ale copacilor au fost de ajuns: „Golanu!” Vasile a urlat a durere de tată, iar muierea i-a leşinat sub ochi, doborâtă de spaimă.

Ei bine, Ion nu luase pe alta. A auzit beleaua şi a zis: „Până aici! Cineva trebuie să-i vină de hac!” Era încruntat şi cu mustăcioara neagră tremurând de mânie. Cu pumnii strânşi. Şi s-a pus pe pregătiri. Ai lui trăgeau să-l ţină, Vasile îl încuraja. Satul îl admira şi-l compatimea, crâşmarul pândea petrecerea de bun-rămas cu gândul la cea de pomenire. Ion a mai zăbovit câteva zile, cât să-şi ia rămas bun de la tot satul, a mâncat bine, a băut pe-ndestulate, şi-a făcut sacul cu merinde, a umplut plosca cu vin, a luat puşca pentru urşi şi un pumn de gloanţe, şi-a agăţat la cingătoare cuţitul greu şi viu, de vânătoare, a luat o desagă de haine, o toporişcă uşoară, un cal aprig şi a plecat. Toţi sătenii l-au condus spre marginea pădurii, sub privirile nedumerite şi proaste ale oilor. Câinii lătrau fâlfâind cozile murdare, animaţi de agitaţia satului. Era dimineaţă, cerul cânta de păsări, iar Ion se apropia de pădure având căutarea ascuţită şi aprigă a vânătorului hotărât să ucidă. Înainte să intre în pădurea deasă, a mai aruncat o privire şi un salut bărbătesc spre sătenii adunaţi şi spre părinţii săi înlăcrimaţi. Apoi a dat pinteni calului.
Înainte să intre în desişul pădurii a mai apucat să audă urletul tânguit al Lăţosului care, până atunci, tăcuse.

În prima zi, pădurea l-a primit cu mirare. Animalele îşi ciuleau urechile, păsările ţâşneau cu ţipăt din cuiburile pitite între ramuri, râurile repezi îi jucau înainte. Ion făcea opriri scurte şi rare, îşi mâna calul spre iarba cea mai bună, mânca pâine şi bea vin. Mereu atent, aştepta să audă vreun semn, un mormăit, un geamăt, ceva care să-l vădească pe Golan. Cu mâna pe puşca puternică, era să ucidă, din greşeală, un urs nevinovat care căuta prin tufişuri. A mers aproape toată ziua. Miresmele pădurii erau atât de puternice încât numai dantela de lumină croită de dansul legănat al frunzelor părea să fie mai îmbietoare. În seara aceea a dormit târziu, puţin, iepureşte, cu urechea ciulită spre Murgu. Un fornăit, un nechezat, o privire speriată, ar fi fost de ajuns. Nimic! Doar sunetele nefireşti ale desişului.
A doua zi, pădurea a început să-l înfrunte. Copacii păreau să se apropie între ei, făcând zid, mărăcinii şi ierburile se împleteau pe potecile uitate. Până şi animalele păreau mai discrete în semiîntunericul pădurii. Murgu înainta destul de greu, se opintea, se ridica pe două picioare. Necheza a neputinţă. Ion blestema pădurea, Golanu, destinul şi sărea din şa, croind drum cu hangerul şi cu toporişca. Bufniţele îl bârfeau nevăzute, veveriţe iritate mişunau printre crengi. Ion era sigur că s-apropia momentul în care trebuia să apară Golanu. Totul părea să arate asta. Pădurea deasă, umedă, misterioasă, aerul rece, lipsa animalelor mari (cu toate că a văzut odată o căprioară stingheră), potecile înecate de iarbă. Căuta semne, urme, asculta atent şi adulmeca aerul. Dar n-a apărut. A fost o zi lungă, obositoare, în parte şi pentru că a trebuit să-l ducă pe Murgu de frâie. N-a dormit aproape deloc, pentru că armăsarul fornăia neliniştit tot timpul. Aşa că i-a dat drumul. Cu inima îndoită, l-a mângâiat pe crupă, pe frunte, pe gât, i-a aranjat zăbala şi îi vorbea dulce: „Du-te, Murgule, du-te acasă, că asta nu e vânătoarea ta.” Pe un colţ rupt de cămaşă a scris cu cărbune scos din jăratec vorbe de liniştire şi de veste, a sărutat epistola şi a îndesat-o sub şa. Apoi l-a plesnit pe Murgu, a îndemn: „Diiiii, Murguleee!!”. Murgu a nechezat şi a ţâşnit pe drumul de-ntoarcere, ducând veşti satului. Ion l-a privit lung, cum dispare în pădurea din urmă, a alungat o lacrimă ruşinoasă şi şi-a recăpătat sclipirea de ură şi de hotărâre din ochi. A mângâiat, la gât, bucata de in din veşmintele Mărioarei, şi-a ridicat desaga pe umeri, a luat puşca în mâini şi a mers mai departe.
A treia zi, pădurea i-a răspuns la ură. I-a alungat din drum lumina, şi-a ascuns animalele din calea lui, a şters potecile şi amintirea lor. Ion nu mai mergea, ci se târa, se căţăra, se lupta. Plin de sudalme şi de sudoare, tăia din faţă ghearele crengilor ascuţite, iuţi, a renunţat la desaga cu haine pentru vreme rea, care mai mult îl încurca, şi a dosit puşca de vânătoare. Era grea şi animale de ucis cu puşca nu mai vedea; pentru a-l ucide pe Golanu erau de ajuns toporişca cu limba ascuţită şi cuţitul argintiu, ce muşca din tulpini. Până seara a luptat Ion cu pădurea şi a luptat degeaba. Pădurea se dovedea stăpână pe terenul ei, crengile retezate păreau să crească înzecit, precum capetele de balaur, se întindeau spre el, îl apucau, îl răsuceau, îi muşcau gleznele însângerate. Ion nu ceda, nu se oprea, simţea că e aproape. Sunete ciudate, şoapte nelămurite, scrâşnete şi gemete de duhuri neştiute îl asaltau de peste tot: „Aici, aici trebuie să fie Golanu” se întărea Ion în scrâşnet de dinţi, „numai aici îşi poate avea sălaşul cel spurcat.” Îi ieşeau aburi din gura ce gâfâia, din nările care usturau, din pielea murdară, rănită şi obosită. Apoi, brusc, s-a oprit. S-a uitat în jur, pe sub sprâncene, ca un animal încolţit. Ţinea toporişca şi cuţitul cu degetele albite de strânsoare; păreau gheare de argint, ciudate, crescute în carne, din voinţă şi din ură. Pădurea a tăcut odată cu el. O linişte ca o lespede de cavou. Ion a înţeles că, până atunci, nu se auzise decât pe sine, nu-şi auzise decât propriile glasuri. A cercetat urmările luptei sale: de nevăzut! Pădurea se regrupase, vie, statornică, întunecată, şi Ion nu vedea să existe un „în urmă”, tot aşa cum nu vedea sa existe un „în faţă”. Era într-un laţ. S-a prăbuşit în genunchi, cu capul pe spate, cu armele în mâinile răstignite înspre gleznele dureroase. Şi a urlat din adâncul gâtlejului: „Golaneeeeeee, blestemat fi tu, Golaneeeeee!!! Blestemată fie pădurea ce te adăposteşte, blestemată fie soarta ce mi-a luat-o pe Mărioara lui Vasile, mi-a alungat murgul şi m-a adus aici. Am să te prind, Golaneee, am să te prind şi am să-ţi scot inima cu hangerul, am să-ţi tai capul cu toporul şi am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!” Plângâd de furie şi deznădejde, Ion a clipit alungând din faţă himera monstrului pe care-l dorea ucis. Şi atunci, abia atunci, Ion a observat ca nu mai putea vedea cerul.

În noaptea aia, Ion a adormit adânc. Fără să mănânce, fără să bea. Îl doborâseră nopţile anterioare, petrecute aproape în stare de veghe, pădurea ce părea să-i ofere o linişte plină de sinistră compasiune şi oboseala profundă după atâta drum şi luptă. A fost un somn fără vise, negru ca pădurea. Nu ştia cât a dormit, dacă au fost ore sau zile sau ani, nici când s-a trezit, dacă era ziuă sau noapte, dar primul lucru pe care şi l-a amintit atunci când a deschis ochii în semiîntunericul îngheţat, a fost acela că s-a rătăcit. Nu mai avea cale de întoarcere, între el şi sat se întindea un ocean viu de crengi şi plante mincinoase. „Nu-i nimic, abia n-o să mai am motive să renunţ. Acum nu mai rămâne decât să-l găsesc.” A mâncat ultimele merinde, ştiind că sunt ultimii dumicaţi, a băut puţinul vin rămas pe fund de ploscă, ştiind că sunt ultimile înghiţituri. Şi-a spălat rănile cu roua de pe rădăcini, şi le-a oprit sângerarea cu pânză de la hainele sfâşiate. Ce a mai rămas din veşminte a legat în jurul trupului, cu funii vii, de pădure. A luat cuţitul şi toporişca dar i-au căzut ca moarte din palmele cu piele jupuită şi cu degete înţepenite. A decis că nu se va mai lupta, ci că va pândi. Va înainta încet, cu meşteşug şi viclenie. Era la vânătoare, nu la oaste, gândi el, şi aşa s-a purtat. La început a crezut că va descoperi, totuşi, o potecă, un drum, că va prinde în aerul rece mireasma unui coş fumegând sau râsul unui om. Aşa că a stabilit o direcţie, mereu aceeaşi, mereu înainte şi, după ce i s-au întremat palmele a înaintat lent, cu paşi mărunţi. Încerca să lase semne, să rupă din scoarţa copacilor, pentru a şti să se întoarcă. Nu vedea cerul şi nu putea citi stelele, nu putea vedea păsările gonite sau atrase de vânat, nu putea observa mersul soarelui. Aici, în lumea Golanului, nu ploua niciodată. De aceea nu şi-a făcut nici un adăpost. Ploaia se oprea cu păcănit surd pe acoperişul de frunze şi Ion a învăţat să bea şi să se spele cu apa ce se scurgea pe trunchiurile mute. Şi-a învăţat ochii cu întunericul, dar nu a alungat ura din priviri. Doar că o şlefuia cu o resemnare lipsită de trădări sau de deznădejde. Odată ce a învăţat semnele umbrelor, a început să vadă că e o deosebire între întunericul zilei şi cel al nopţii. S-a bucurat, crezând că-şi poate număra zilele. Dar a renunţat când a observat că un simplu nor ce trecea pe acolo, sus, deasupra acoperişului, poate însemna noapte acolo, jos, în lumea Golanului. Nopţile şi zilele aveau aici un alt ritm, o altă ordine. Erau vii, inegale, iar în timp de iarnă, noaptea părea eternă. Iarna, o noapte fără sfârşit, fără fulgi de nea şi fără troiene. Doar un aer mai îngheţat şi o apă mai rece, în lumea de jos, unde, altfel, nu existau anotimpuri. Din flăcăul viteaz care fusese, Ion devenea un bărbat tăcut, ce vorbea singur pentru a nu uita deprinderea cuvântului. Apoi a început să vorbească cu pomii, cu plantele, cu zgomotele nelămurite. Cu ura din el şi cu Golanu ce nu se arăta. Pe Ion nu-l supăra nimic mai mult decât gândul că, în timp ce el era prins în ţara Golanului, acesta ştia să iasă şi să amuşine pe lângă satul lui, furând oi, fecioare şi copii neatenţi. A început să cunoască ierburile şi gustul lor. Dulceaţa răşinei, a jirului şi a ghindelor căzute. A ciupercilor gigantice. Nu fără riscuri. În bezna lămurită, Ion nu reuşea să deosebească prea bine între acestea, aşa că s-a otrăvit. A zăcut în neştire, cu febră, vomă şi buze arse. A scăpat fără să ştie de ce. Îşi căuta chipul în ochiurile de apă adunate prin gropi şi nu desluşea decât focul din privirile cu cearcăne adânci. O barba deasă şi o claie de plete pline de insecte care-i muşcau pielea inflamată îi acoperea chipul. Mai bine că era întuneric. N-ar fi avut ce să vadă. Se scărpina cu unghii tari şi înegrite de pământ. A aflat că, totuşi, nu e singur. Şopârle, broaşte, insecte uiraşe îi spionau paşii. La început se ferea de ele cu suspiciune, apoi a început să le dea nume, mai apoi să le mănânce. Nu era uşor, pentru că erau agile, cunoşteau bine cotloanele şi îi alunecau din mâini. Dar Ion a insistat; cu timpul, a ajuns să fie suficientă o zvâcnire a braţului pentru ca lama argintie a cuţitului mereu lustruit de pietre, să priponească ţeasta bulbucată a unei şopârle. Erau bune: carnea rece a şopârlelor, zeama viermilor graşi din muşchiul pământului şi asprimea lăcustelor îi făceau bine. Gusta amar, dulce şi sărat, tare şi moale, solid şi lichid, având sentimentul întoarcerii acasă. Nu mai avea haine. Era acoperit de cicatrice adânci, care-i brăzdau corpul. A început să jupoaie şopârlele mai mari şi să-şi facă acoperământ din pielea lor. Devenise el însuşi o reptilă. O reptilă uriaşă, tăcută, cu ochi citind în semnele pădurii, cu piele mincinoasă care-o făcea una cu pădurea. Era pregătit. Ion a simţit asta mai bine ca oricând şi, mai desluşit ca niciodată, a ştiut că se apropia momentul în care îl va înfrunta pe Golan. „Am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!”, şuieră el prin barba încîlcită mantra pe care uitase de unde o învăţase. Nu-i mai era teamă! Nu mai simţea nici măcar emoţia de dinaintea luptei. Era o aşteptare la fel de neutră ca umbra rece din pădure. Va veni, îl va vedea, îl va blestema şi-l va ucide. Nu avea dubii asupra victoriei. Cunoştea lumea Golanului la fel de bine ca acesta, ba chiar se identifica cu ea, cu culorile ei stinse, reduse aproape la nuanţe de gri, cu mirosurile şi cu tăcerea ei. Era posibil ca Golanul să nici nu-l observe, să nu ştie de unde va fi lovit. Se gândea la toate acestea în timp ce ascuţea lamele armelor sale pe asprimea unui bolovan. Absorbit de gânduri, n-a observat apropierea lină, sinuoasă, limba bifurcată şi avântul fulgerător. Din fericire nu a fost o muşcătură adâncă, nici foarte precisă, dar i-a ars coapsa ca un fier încins. Ion a urlat şi a decapitat şarpele cu o lovitură de topor. Apoi s-a ridicat şi a călcat, cu furie, trupul ce desena inelele morţii pe muşchiul pădurii. Apoi a mai urlat odată, atât de tare încât s-au scuturat frunzele şi au lăsat să cadă picăturile de apă, evadate din miliardele de apeducte verzi, vii. Ploaia creată neaşteptat, scurtă, ciudat de caldă, a căzut pe creştetul lui Ion cu forţa unei revelaţii. Deşi atenuată de claia de păr încâlcit, picăturile izbeau revendicativ în memoria lui Ion care a ridicat palmele şi faţa să simtă ploaia, să-şi amintească. Atâtea anotimpuri uitate... Apoi a leşinat.
Dacă ciupercile otrăvite i-au făcut rău, veninul şarpelui aproape că l-a omorât. A intrat într-o comă plină de vise, de întâmplări, plină de culori şi glasuri. Era din nou acasă, nu ştia cum ajunsese, părinţii l-au îmbrăţişat fericiţi şi a simţit că i s-au înmuiat picioarele când a văzut-o pe Mărioara a lui Vasile, sănătoasă şi frumoasă, aducându-i în braţe pruncul pe care i-l născuse nu se ştia când. A urmat petrecerea, petrecere aşa cum numai la el în sat putea fi; a băut şi a mâncat şi a ciupit-o de buci pe crâşmăriţa cu ţâţe vesele, sub ochii lacomi ai crâşmarului, ochi îmbunaţi de banii daţi pe vinul spumos. Ion râdea în somn, plângea, bătea aerul cu braţele. A durat zile întregi. Trei zile şi trei nopţi. Era chef mare în lumea lui, lăutarii urlau a veselie, oamenii aveau guri de şopârle şi oile arătau ca nişte viermi graşi şi pufoşi. Multe voci, toate cunoscute. Deodată, s-a deschis uşa crâşmei şi, de două ori mai mare decât ea, s-a arătat umbra puternică a Golanului. Lumea a tăcut, vinul s-a oprit, vioara a amuţit, doar ţambalul a rămas să bată amintirea unei melodii; bătăi rapide, scâncite, neregulate. Golanul l-a luat pe Ion din mijlocul amuţit al norodului, de gât l-a luat, şi a ieşit cu el trântind uşa. Ion s-a trezit urlând şi izbind cu pumnii în chipul himeric al Golanului; a auzit cum ploua pe frunzele din înălţimi, în timp ce în cerurile nevăzute se pierdea duhul unui tunet.
Dar îşi revenise. Scăpase a doua oară, cruţat de pădure, doar pentru a-şi împlini destinul. Să-l afle pe Golan! Să-l afle pe Golan... A încercat să se ridice, dar era prea slăbit aşa că s-a târât să bea apă de pe o rădăcină. Piciorul îl mai ardea încă şi Ion a văzu viermii graşi care-i curăţau rana putrezită. Nu i-a alungat atunci, a făcut-o mai târziu, când rana a fost mai curată şi el putea deja priponi cu lamă de cuţit privirea încremenită a şopârlelor.
Dar delirul prin care trecuse schimbase ceva în Ion.

În ziua aceea mânca rezemat de un trunchi, ascultând răpăiala ploii pe acoperişul frunzelor. Ploua de zile întregi, poate de săptămâni, fără oprire. Ion se întremase, era odihnit. Cu cuţitul tăia mărunt bucăţile de carne crudă, pe care le ducea încet, la gură. Mânca absent, cu ochii aţintiţi în jos, spre mâinile murdare şi agile. Când a ridicat privirea, în ea nu se mai putea citi ură. O pace adâncă, luminoasă a născut un zâmbet. Ion a ştiut că a pierdut, că s-a amăgit crezând că-l va găsi pe Golanu, pentru a-l ucide. Dar nu era trist! Dimpotrivă, acceptarea acestei înfrângeri îl eliberase. A terminat de mâncat şi, după câteva momente de zăboveală aproape uluită, s-a ridicat. Ştia drumul spre casă.
Ploaia s-a oprit.

Ion a plecat încet, înconvoiat sub povara amintirilor; revedea cu ochii minţii tot ceea ce va vedea în curând cu ochii goliţi de ură. Desişul părea să-i facă loc, ramurile se fereau din faţa lui, pădurea întreagă părea să-şi arate respectul în faţa unei astfel de înfrângeri asumate. Atunci a fugit! Fugea cum nu o făcuse niciodată, gâfâind mut, fără nici un gând. În prima zi pădurea părea să-l cedeze cu regret. Întunericul îi propunea şoapte deja cunoscute, secrete deja împărtăşite. Dar Ion nu le-a ascultat. În a doua zi, a văzut un cerb. Imaginea măreaţă a acestuia l-a oprit ca fulgerat. Părea făcut din lumină! Şi atunci, Ion a observat că pădurea îl lăsa din nou să vadă, printre ramuri, cerul. Ce chiot a tras Ion! Ce adânc e văzduhul de dincolo de frunze! A regăsit copacul unde lăsase puşca, dar aceasta nu mai era. A căutat sacul cu haine, şi nu a văzut decât o bucată de pânză plină de mucegai şi licheni. Când a pornit din nou, inima îi sărea în piept ca un ied. A treia zi a regăsit jocul vesel al râului. S-a aruncat cu hohote de râs în belşugul rece şi strălucitor şi a simţit cum i se dezlipesc de pe trup, coji învechite de răni neştiute sau uitate, piei putrezite de şopârlă, funii ce intraseră în pielea alb-vineţie. Prindea peştii cu mişcări iuţi, de felină şi rupea din carnea lor bună, cinstită, ce se zbătea cu viaţă. Când a ieşit pe mal să-şi mănânce prada a încheiat socoteala cu ursul pe care-l observase pândind. Asaltul animalului a fost prea greoi pentru reflexele născute în beznă ale lui Ion. Cu ochii închişi, orbiţi de atâta strălucire a apei, a zvârlit toporul direct în fălcile deschise ale ursului. Cuţitul l-a urmat repede, credincios, argintiu şi a oprit inima animalului. Ion l-a jupuit şi şi-a acoperit goliciunea. Şi-a tăiat din lungimea pletelor şi, astfel gătit, a plecat acasă. Aici, pădurea era atât de plină de poteci, încât Ion era ameţit. Putea vedea în pământul bătătorit, tălpile oamenilor, urmele câinilor şi ale lupilor, putea să miroasă veşmintele femeilor ce trecuseră printre copaci. Desişul devenea tot mai rar. „O să-mi îmbrăţişez părinţii, o să dănţuiesc fetele din sat, la hora de duminică, o să beau vin la crâşmar, sub ţâţele mari ale femeii lui, am să trăiesc sub cer şi am să-l aştept pe Golan să vină el la mine. Atunci, atunci n-o să-l mai blestem, căci e blestemat de lumea lui, n-o să-l mai ucid, căci n-a trăit niciodată.”

Şi a ajuns! Câmpia se întindea nesfîrşită, lumina izbea retina, aducând cu ea cânturi de păsări şi behăitul blajin al oilor. Se împleticea atunci când, călcând timid, cu gura deschisă într-un urlet mut de fericire, se îndrepta spre acoperşurile roşiatice, iţite după colină.
Ca trăznit, şi-a auzit numele! Era strigat altuia, cu timbrul divin şi regăsit al glasului omenesc: „Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!”

Iar câinii, asmuţiţi, s-au repezit, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului.

Bucureşti
7 decembrie 2005