DUMINICĂ
Desculţ, am intrat în biserică. Cu pălăria pe cap! Lumea mă privea mirată, uşor scandalizată, câteva băbuţe pioase, negre şi pierdute în batic, îmi aruncau priviri hâde, mustrătoare şi pline de riduri. Cuvintele lor nu aveau dinţi, reproşurile lor şoptite, şuierate, stropeau pe icoane. Am aruncat în stânga şi în dreapta priviri solemne, lipsite de sfidare, dar pline de încredere. Bolta bisericii era obturată de borul negru al pălăriei şi avem sentimentul că această aureolă întunecată, din fetru, îmi atrăgea o neliniştită simpatie din partea sfinţilor zugrăviţi în gravă şi uimită contemplare.
În dreapta bărbaţii, în stânga femeile. În faţă bătrânii, în spate tinerii. Pe margini, scaunele cu miros de mâini încleştate, cu urme de salivă adormită, cu luciu de pantaloni şi paltoane tocite. Fiecare scaun poartă desenul unei spinări, al unui dos, al unor palme. Fiecare scaun este purtător de icoane. Sfinţi necunoscuţi, necanonizaţi, itineranţi. Calc pe mochetă şi pe preşuri vechi, curăţate cu aspiratoare uzate moral, ce par să evite cu stricteţe stratul translucid, lipicios şi confirmat de tradiţie al picăturilor de ceară. Un cimitir al lumânărilor. Un pomelnic mut al rugăciunilor scurse de pe mâini fripte. Lumină materializată în ţesătura aspră a preşurilor sub care pluteşte, ca într-un cer subţire de praf, mirosul inconfundabil al tămâiei.
Mă îndrept spre iconostas, parcurgând un spaţiu eteric, de lumină întrupată de fum, în raze plutesc mereu prezentele fire de praf, însoţite de priviri contrariate şi rugăciuni confuze. Calc pe preşul roşu, lung, ce taie în două lungimea navei. Se crează o pârtie pe firul căreia aud şoapte, întrebări, sugestii. Aud: „Pălăria, domnule!”, „E desculţ!!”, „O fi bolnav săracul”! Vocile sfinţilor! În faţă, auriul ce poleieşte baroc porţile împărăteşti şi roşul ca un sunet de trompetă al dverei trase. O cruce, tot aurie, îmi pare ca un semn de circulaţie universal, nelămurit şi totuşi fără echivoc. Fac o reverenţă scurtă, lipsită de falsitate, către icoanele de strajă din stânga şi din dreapta, calc pe soletă şi mă întorc încet. Toate privirile erau aţintite asupra mea şi – mărturisesc cu mâna pe inimă – am avut sentimentul clar că animozitatea sau contrarierea erau estompate de o grea şi rotundă aşteptare curioasă.
În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. Toţi bărbaţii au capetele descoperite, toate femeile au capetele acoperite. Toţi sunt încălţaţi. Un copil plânge subit, scurt, apoi amuţeşte fără să se ştie de ce. Câteva lumânări sfârâie impacientate. O tuse. O ultimă suflare. Un prim scâncet. OK, e toată lumea. Mă uit la ceasul de argint de la mână. E fix! Zâmbesc şi, pe sub pălărie, ridic ochii spre cerul boltei din naos şi primesc binecuvântarea încremenită a Pantocratorului. Prin ferestrele suple pătrunde o lumină slabă, anemică. Lumânările şi becurile preiau sarcinile cosmice. Toţi sfinţii tac. Tac şi îngerii, arhanghelii, heruvimii, domniile, scaunele, tac evangheliştii, mucenicii, ucenicii, apostolii, martirii, cuvioşii, ctitorii, credincioşii. Tace şi Fecioara, tace şi Treimea. Ascultă. Toţi ascultă. Pe mine. E rândul meu. Nu e prima oară şi totuşi, am emoţii. „Unde-o fi preotul? Diaconul, ţârcovnicul? De ce tac cei de la strană? Nu trebuiau să cânte troparele, ecteniile, antifoanele?” Un sunet zglobiu îmi cântă în inimă. Pangarul! Banii de lumânări, calendare, cărţi de rugăciuni şi icoane, cruciuliţe şi prescuri. Îmi revin. Cerberul aflat de pază la porţile mercantile ale bisericii îşi face datoria. Nici nu mă vede. Nu vede pe nimeni. Vede doar mâna strecurată sub geamlâc, mână ce-şi rosteşte litania.
Zâmbesc întremat şi îmi dreg glasul. Ridic mâna spre cap şi, într-un gest modest, smerit, ridic pălăria. E ca o abdicare. Sunt mereu copleşit de acest moment. E marele meu omagiu. Mâna se ridică, odată cu ea se ridică şi aureola de fetru întunecat ce-mi acoperă creştetul. Afară e o dimineaţă frumoasă şi totuşi soarele intră slab prin ferestre. Ştiu, am mai spus asta. În fine, las braţul să cadă lângă corp şi mă arăt lumii. Pe fundalul roşu aprins al dverei aurite de cruce, se conturează ferm, onest şi declamator, conturul suplu, vertical şi curbat al coarnelor.
Deasupra iconostasului, într-un avânt încremenit, un porumbel alb pare să-şi ia zborul. Nici o reacţie. Sau dacă e, nu am înţeles-o niciodată. Nimeni nu fuge, nu ţipă, nimeni nu leşină. Par să se fi aşteptat; par să fie chiar dezamăgiţi. „Nu-i nimic, am să revin”. Îmi pun pălăria, salut printr-o înclinare de cap ochii mari, bizantini, ai icoanelor şi ai credincioşilor şi mă îndrept spre uşă, călcând mut pe linia strâmbă a preşului.
În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. La ieşire, Pangarul. Mă opresc în prag şi mă întorc încă odată. „Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăăăăămm!” îndeamnă vocea nazală a preotului. „Unde-o fi fost adineauri?”
Clopotul începe să bată.
Ceasul arată fix.
Golanu
„Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!” Aşa urlau pe plaiuri ciobanii ori de câte ori prin preajma turmei apărea umbra masivă, lentă şi timidă a Golanului. Golanu era taina, demonul, misterul satului. Îl urau şi-l iubeau pentru că puteau să-l urască fără să fie condamnaţi în vreun fel. Era ţapul ispăşitor al micii comunităţi. Era sperietoarea fetelor tinere şi cam zburdalnice, bau-bau-ul copiilor zvăpăiaţi şi explicaţia ciobanilor care, atunci când erau beţi, mai pierdeau câte o oaie. Iar câinii erau asmuţiţi şi se repezeau, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului. Nimeni nu mai ştia de când s-a pripăşit pe lângă sat sau de unde-i venea numele, ba se credea că fusese acolo de când lumea, era parte din folclor. Lăutarii făceau bani pe seama cerinţei răguşite şi urlate a clienţilor mahmuri: „Zi-o, bă, p-aia cu Golanu!” Şi scârţâia vioara, ţipa ţambalu, se umflau venele lăutarului. Vinul curgea în căni ciobite, sub privirile satisfăcute ale crâşmarului murdar de făină şi grăsime şi sub ţâţele revărsate ale crâşmăriţei. Era cald în crâşmă şi geamurile aburite nu lăsau să se vadă lumina chioară a becului atârnat peste uliţă. Nu se ştia nici cum a fost făcută legătura dintre dispariţia ocazională a vreunei mioare condamnate şi proximitatea Golanului. Dar s-a făcut şi aşa a rămas.
Despre el se ştia deja că doarme în pădure, prin scorburi şi peşteri, că mănâncă carne crudă şi carne de om şi că răpeşte fecioarele şi copiii. Se ştia cu certitudine că are dinţi galbeni şi lungi şi rari, unghii de sălbăticiune şi forţa a trei urşi maturi. Privirea lui dovedea cu uşurinţă tainele întunericului, urechile lui auzeau cum se usucă frunza şi nasul lui adulmeca de la o poştă laptele de ţâţă ce curgea pe bărbia delicată a sugarilor. Nimeni nu-l văzuse de-aproape şi nimeni nu cunoştea pe careva care să fi făcut asta, dar toate aceste lucruri se ştiau din bătrâni şi atunci înseamnă că aşa era. Ce-i drept, au mai fost viteji care s-au încumetat să-l afle, dar nu s-a mai auzit de ei.
Odată s-a găsit un cal mort, căzut în râpă. Avea picioarele rupte şi gâtul frânt. Limba îi atârna batjocoritor peste dinţii rânjind a ironie. Pe ochii mari, deschişi larg, ţopăiau muşte greoaie. Oamenii s-au uitat la cal, s-au uitat unii la alţii şi apoi au ridicat privirile spre cerul râpei: „Golanu. Ce-o fi având cu bietul cal?” Era calul lui Gheorghe şi l-a plâns trei zile şi trei nopţi. Tot satul a băut pentru pomana calului, tot satul a jelit, doar crâşmarul ţopăia fericit, ca ţâţele muierii lui.
Altătdată, Lăţosu, cel mai mare şi mai rău dintre câinii ciobăneşti, a dispărut cu zilele. A revenit după aproape o săptămână, slab, jumulit, cu ochi galbeni şi cu privire ce sticlea a spaimă. „L-a-nfruntat pe Golanu.” a murmurat norodul şi l-au oblojit, l-au hrănit şi l-au ţinut la cinste. Dulăul şi-a revenit repede, ba chiar s-a făcut şi mai mare din cauza blănii care lucea pe el de la atâta seu, dar spaima din ochi n-a dispărut.
Mărioara, fata lui Vasile, a fugit de-acasă de supărare că Ion a luat pe alta. Nu s-a mai întors niciodată, dar ţipătul sfâşietor din pădure, auzit de babe în noaptea fugii, şi bucata albă de pânză de in găsită în ramurile joase ale copacilor au fost de ajuns: „Golanu!” Vasile a urlat a durere de tată, iar muierea i-a leşinat sub ochi, doborâtă de spaimă.
Ei bine, Ion nu luase pe alta. A auzit beleaua şi a zis: „Până aici! Cineva trebuie să-i vină de hac!” Era încruntat şi cu mustăcioara neagră tremurând de mânie. Cu pumnii strânşi. Şi s-a pus pe pregătiri. Ai lui trăgeau să-l ţină, Vasile îl încuraja. Satul îl admira şi-l compatimea, crâşmarul pândea petrecerea de bun-rămas cu gândul la cea de pomenire. Ion a mai zăbovit câteva zile, cât să-şi ia rămas bun de la tot satul, a mâncat bine, a băut pe-ndestulate, şi-a făcut sacul cu merinde, a umplut plosca cu vin, a luat puşca pentru urşi şi un pumn de gloanţe, şi-a agăţat la cingătoare cuţitul greu şi viu, de vânătoare, a luat o desagă de haine, o toporişcă uşoară, un cal aprig şi a plecat. Toţi sătenii l-au condus spre marginea pădurii, sub privirile nedumerite şi proaste ale oilor. Câinii lătrau fâlfâind cozile murdare, animaţi de agitaţia satului. Era dimineaţă, cerul cânta de păsări, iar Ion se apropia de pădure având căutarea ascuţită şi aprigă a vânătorului hotărât să ucidă. Înainte să intre în pădurea deasă, a mai aruncat o privire şi un salut bărbătesc spre sătenii adunaţi şi spre părinţii săi înlăcrimaţi. Apoi a dat pinteni calului.
Înainte să intre în desişul pădurii a mai apucat să audă urletul tânguit al Lăţosului care, până atunci, tăcuse.
În prima zi, pădurea l-a primit cu mirare. Animalele îşi ciuleau urechile, păsările ţâşneau cu ţipăt din cuiburile pitite între ramuri, râurile repezi îi jucau înainte. Ion făcea opriri scurte şi rare, îşi mâna calul spre iarba cea mai bună, mânca pâine şi bea vin. Mereu atent, aştepta să audă vreun semn, un mormăit, un geamăt, ceva care să-l vădească pe Golan. Cu mâna pe puşca puternică, era să ucidă, din greşeală, un urs nevinovat care căuta prin tufişuri. A mers aproape toată ziua. Miresmele pădurii erau atât de puternice încât numai dantela de lumină croită de dansul legănat al frunzelor părea să fie mai îmbietoare. În seara aceea a dormit târziu, puţin, iepureşte, cu urechea ciulită spre Murgu. Un fornăit, un nechezat, o privire speriată, ar fi fost de ajuns. Nimic! Doar sunetele nefireşti ale desişului.
A doua zi, pădurea a început să-l înfrunte. Copacii păreau să se apropie între ei, făcând zid, mărăcinii şi ierburile se împleteau pe potecile uitate. Până şi animalele păreau mai discrete în semiîntunericul pădurii. Murgu înainta destul de greu, se opintea, se ridica pe două picioare. Necheza a neputinţă. Ion blestema pădurea, Golanu, destinul şi sărea din şa, croind drum cu hangerul şi cu toporişca. Bufniţele îl bârfeau nevăzute, veveriţe iritate mişunau printre crengi. Ion era sigur că s-apropia momentul în care trebuia să apară Golanu. Totul părea să arate asta. Pădurea deasă, umedă, misterioasă, aerul rece, lipsa animalelor mari (cu toate că a văzut odată o căprioară stingheră), potecile înecate de iarbă. Căuta semne, urme, asculta atent şi adulmeca aerul. Dar n-a apărut. A fost o zi lungă, obositoare, în parte şi pentru că a trebuit să-l ducă pe Murgu de frâie. N-a dormit aproape deloc, pentru că armăsarul fornăia neliniştit tot timpul. Aşa că i-a dat drumul. Cu inima îndoită, l-a mângâiat pe crupă, pe frunte, pe gât, i-a aranjat zăbala şi îi vorbea dulce: „Du-te, Murgule, du-te acasă, că asta nu e vânătoarea ta.” Pe un colţ rupt de cămaşă a scris cu cărbune scos din jăratec vorbe de liniştire şi de veste, a sărutat epistola şi a îndesat-o sub şa. Apoi l-a plesnit pe Murgu, a îndemn: „Diiiii, Murguleee!!”. Murgu a nechezat şi a ţâşnit pe drumul de-ntoarcere, ducând veşti satului. Ion l-a privit lung, cum dispare în pădurea din urmă, a alungat o lacrimă ruşinoasă şi şi-a recăpătat sclipirea de ură şi de hotărâre din ochi. A mângâiat, la gât, bucata de in din veşmintele Mărioarei, şi-a ridicat desaga pe umeri, a luat puşca în mâini şi a mers mai departe.
A treia zi, pădurea i-a răspuns la ură. I-a alungat din drum lumina, şi-a ascuns animalele din calea lui, a şters potecile şi amintirea lor. Ion nu mai mergea, ci se târa, se căţăra, se lupta. Plin de sudalme şi de sudoare, tăia din faţă ghearele crengilor ascuţite, iuţi, a renunţat la desaga cu haine pentru vreme rea, care mai mult îl încurca, şi a dosit puşca de vânătoare. Era grea şi animale de ucis cu puşca nu mai vedea; pentru a-l ucide pe Golanu erau de ajuns toporişca cu limba ascuţită şi cuţitul argintiu, ce muşca din tulpini. Până seara a luptat Ion cu pădurea şi a luptat degeaba. Pădurea se dovedea stăpână pe terenul ei, crengile retezate păreau să crească înzecit, precum capetele de balaur, se întindeau spre el, îl apucau, îl răsuceau, îi muşcau gleznele însângerate. Ion nu ceda, nu se oprea, simţea că e aproape. Sunete ciudate, şoapte nelămurite, scrâşnete şi gemete de duhuri neştiute îl asaltau de peste tot: „Aici, aici trebuie să fie Golanu” se întărea Ion în scrâşnet de dinţi, „numai aici îşi poate avea sălaşul cel spurcat.” Îi ieşeau aburi din gura ce gâfâia, din nările care usturau, din pielea murdară, rănită şi obosită. Apoi, brusc, s-a oprit. S-a uitat în jur, pe sub sprâncene, ca un animal încolţit. Ţinea toporişca şi cuţitul cu degetele albite de strânsoare; păreau gheare de argint, ciudate, crescute în carne, din voinţă şi din ură. Pădurea a tăcut odată cu el. O linişte ca o lespede de cavou. Ion a înţeles că, până atunci, nu se auzise decât pe sine, nu-şi auzise decât propriile glasuri. A cercetat urmările luptei sale: de nevăzut! Pădurea se regrupase, vie, statornică, întunecată, şi Ion nu vedea să existe un „în urmă”, tot aşa cum nu vedea sa existe un „în faţă”. Era într-un laţ. S-a prăbuşit în genunchi, cu capul pe spate, cu armele în mâinile răstignite înspre gleznele dureroase. Şi a urlat din adâncul gâtlejului: „Golaneeeeeee, blestemat fi tu, Golaneeeeee!!! Blestemată fie pădurea ce te adăposteşte, blestemată fie soarta ce mi-a luat-o pe Mărioara lui Vasile, mi-a alungat murgul şi m-a adus aici. Am să te prind, Golaneee, am să te prind şi am să-ţi scot inima cu hangerul, am să-ţi tai capul cu toporul şi am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!” Plângâd de furie şi deznădejde, Ion a clipit alungând din faţă himera monstrului pe care-l dorea ucis. Şi atunci, abia atunci, Ion a observat ca nu mai putea vedea cerul.
În noaptea aia, Ion a adormit adânc. Fără să mănânce, fără să bea. Îl doborâseră nopţile anterioare, petrecute aproape în stare de veghe, pădurea ce părea să-i ofere o linişte plină de sinistră compasiune şi oboseala profundă după atâta drum şi luptă. A fost un somn fără vise, negru ca pădurea. Nu ştia cât a dormit, dacă au fost ore sau zile sau ani, nici când s-a trezit, dacă era ziuă sau noapte, dar primul lucru pe care şi l-a amintit atunci când a deschis ochii în semiîntunericul îngheţat, a fost acela că s-a rătăcit. Nu mai avea cale de întoarcere, între el şi sat se întindea un ocean viu de crengi şi plante mincinoase. „Nu-i nimic, abia n-o să mai am motive să renunţ. Acum nu mai rămâne decât să-l găsesc.” A mâncat ultimele merinde, ştiind că sunt ultimii dumicaţi, a băut puţinul vin rămas pe fund de ploscă, ştiind că sunt ultimile înghiţituri. Şi-a spălat rănile cu roua de pe rădăcini, şi le-a oprit sângerarea cu pânză de la hainele sfâşiate. Ce a mai rămas din veşminte a legat în jurul trupului, cu funii vii, de pădure. A luat cuţitul şi toporişca dar i-au căzut ca moarte din palmele cu piele jupuită şi cu degete înţepenite. A decis că nu se va mai lupta, ci că va pândi. Va înainta încet, cu meşteşug şi viclenie. Era la vânătoare, nu la oaste, gândi el, şi aşa s-a purtat. La început a crezut că va descoperi, totuşi, o potecă, un drum, că va prinde în aerul rece mireasma unui coş fumegând sau râsul unui om. Aşa că a stabilit o direcţie, mereu aceeaşi, mereu înainte şi, după ce i s-au întremat palmele a înaintat lent, cu paşi mărunţi. Încerca să lase semne, să rupă din scoarţa copacilor, pentru a şti să se întoarcă. Nu vedea cerul şi nu putea citi stelele, nu putea vedea păsările gonite sau atrase de vânat, nu putea observa mersul soarelui. Aici, în lumea Golanului, nu ploua niciodată. De aceea nu şi-a făcut nici un adăpost. Ploaia se oprea cu păcănit surd pe acoperişul de frunze şi Ion a învăţat să bea şi să se spele cu apa ce se scurgea pe trunchiurile mute. Şi-a învăţat ochii cu întunericul, dar nu a alungat ura din priviri. Doar că o şlefuia cu o resemnare lipsită de trădări sau de deznădejde. Odată ce a învăţat semnele umbrelor, a început să vadă că e o deosebire între întunericul zilei şi cel al nopţii. S-a bucurat, crezând că-şi poate număra zilele. Dar a renunţat când a observat că un simplu nor ce trecea pe acolo, sus, deasupra acoperişului, poate însemna noapte acolo, jos, în lumea Golanului. Nopţile şi zilele aveau aici un alt ritm, o altă ordine. Erau vii, inegale, iar în timp de iarnă, noaptea părea eternă. Iarna, o noapte fără sfârşit, fără fulgi de nea şi fără troiene. Doar un aer mai îngheţat şi o apă mai rece, în lumea de jos, unde, altfel, nu existau anotimpuri. Din flăcăul viteaz care fusese, Ion devenea un bărbat tăcut, ce vorbea singur pentru a nu uita deprinderea cuvântului. Apoi a început să vorbească cu pomii, cu plantele, cu zgomotele nelămurite. Cu ura din el şi cu Golanu ce nu se arăta. Pe Ion nu-l supăra nimic mai mult decât gândul că, în timp ce el era prins în ţara Golanului, acesta ştia să iasă şi să amuşine pe lângă satul lui, furând oi, fecioare şi copii neatenţi. A început să cunoască ierburile şi gustul lor. Dulceaţa răşinei, a jirului şi a ghindelor căzute. A ciupercilor gigantice. Nu fără riscuri. În bezna lămurită, Ion nu reuşea să deosebească prea bine între acestea, aşa că s-a otrăvit. A zăcut în neştire, cu febră, vomă şi buze arse. A scăpat fără să ştie de ce. Îşi căuta chipul în ochiurile de apă adunate prin gropi şi nu desluşea decât focul din privirile cu cearcăne adânci. O barba deasă şi o claie de plete pline de insecte care-i muşcau pielea inflamată îi acoperea chipul. Mai bine că era întuneric. N-ar fi avut ce să vadă. Se scărpina cu unghii tari şi înegrite de pământ. A aflat că, totuşi, nu e singur. Şopârle, broaşte, insecte uiraşe îi spionau paşii. La început se ferea de ele cu suspiciune, apoi a început să le dea nume, mai apoi să le mănânce. Nu era uşor, pentru că erau agile, cunoşteau bine cotloanele şi îi alunecau din mâini. Dar Ion a insistat; cu timpul, a ajuns să fie suficientă o zvâcnire a braţului pentru ca lama argintie a cuţitului mereu lustruit de pietre, să priponească ţeasta bulbucată a unei şopârle. Erau bune: carnea rece a şopârlelor, zeama viermilor graşi din muşchiul pământului şi asprimea lăcustelor îi făceau bine. Gusta amar, dulce şi sărat, tare şi moale, solid şi lichid, având sentimentul întoarcerii acasă. Nu mai avea haine. Era acoperit de cicatrice adânci, care-i brăzdau corpul. A început să jupoaie şopârlele mai mari şi să-şi facă acoperământ din pielea lor. Devenise el însuşi o reptilă. O reptilă uriaşă, tăcută, cu ochi citind în semnele pădurii, cu piele mincinoasă care-o făcea una cu pădurea. Era pregătit. Ion a simţit asta mai bine ca oricând şi, mai desluşit ca niciodată, a ştiut că se apropia momentul în care îl va înfrunta pe Golan. „Am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!”, şuieră el prin barba încîlcită mantra pe care uitase de unde o învăţase. Nu-i mai era teamă! Nu mai simţea nici măcar emoţia de dinaintea luptei. Era o aşteptare la fel de neutră ca umbra rece din pădure. Va veni, îl va vedea, îl va blestema şi-l va ucide. Nu avea dubii asupra victoriei. Cunoştea lumea Golanului la fel de bine ca acesta, ba chiar se identifica cu ea, cu culorile ei stinse, reduse aproape la nuanţe de gri, cu mirosurile şi cu tăcerea ei. Era posibil ca Golanul să nici nu-l observe, să nu ştie de unde va fi lovit. Se gândea la toate acestea în timp ce ascuţea lamele armelor sale pe asprimea unui bolovan. Absorbit de gânduri, n-a observat apropierea lină, sinuoasă, limba bifurcată şi avântul fulgerător. Din fericire nu a fost o muşcătură adâncă, nici foarte precisă, dar i-a ars coapsa ca un fier încins. Ion a urlat şi a decapitat şarpele cu o lovitură de topor. Apoi s-a ridicat şi a călcat, cu furie, trupul ce desena inelele morţii pe muşchiul pădurii. Apoi a mai urlat odată, atât de tare încât s-au scuturat frunzele şi au lăsat să cadă picăturile de apă, evadate din miliardele de apeducte verzi, vii. Ploaia creată neaşteptat, scurtă, ciudat de caldă, a căzut pe creştetul lui Ion cu forţa unei revelaţii. Deşi atenuată de claia de păr încâlcit, picăturile izbeau revendicativ în memoria lui Ion care a ridicat palmele şi faţa să simtă ploaia, să-şi amintească. Atâtea anotimpuri uitate... Apoi a leşinat.
Dacă ciupercile otrăvite i-au făcut rău, veninul şarpelui aproape că l-a omorât. A intrat într-o comă plină de vise, de întâmplări, plină de culori şi glasuri. Era din nou acasă, nu ştia cum ajunsese, părinţii l-au îmbrăţişat fericiţi şi a simţit că i s-au înmuiat picioarele când a văzut-o pe Mărioara a lui Vasile, sănătoasă şi frumoasă, aducându-i în braţe pruncul pe care i-l născuse nu se ştia când. A urmat petrecerea, petrecere aşa cum numai la el în sat putea fi; a băut şi a mâncat şi a ciupit-o de buci pe crâşmăriţa cu ţâţe vesele, sub ochii lacomi ai crâşmarului, ochi îmbunaţi de banii daţi pe vinul spumos. Ion râdea în somn, plângea, bătea aerul cu braţele. A durat zile întregi. Trei zile şi trei nopţi. Era chef mare în lumea lui, lăutarii urlau a veselie, oamenii aveau guri de şopârle şi oile arătau ca nişte viermi graşi şi pufoşi. Multe voci, toate cunoscute. Deodată, s-a deschis uşa crâşmei şi, de două ori mai mare decât ea, s-a arătat umbra puternică a Golanului. Lumea a tăcut, vinul s-a oprit, vioara a amuţit, doar ţambalul a rămas să bată amintirea unei melodii; bătăi rapide, scâncite, neregulate. Golanul l-a luat pe Ion din mijlocul amuţit al norodului, de gât l-a luat, şi a ieşit cu el trântind uşa. Ion s-a trezit urlând şi izbind cu pumnii în chipul himeric al Golanului; a auzit cum ploua pe frunzele din înălţimi, în timp ce în cerurile nevăzute se pierdea duhul unui tunet.
Dar îşi revenise. Scăpase a doua oară, cruţat de pădure, doar pentru a-şi împlini destinul. Să-l afle pe Golan! Să-l afle pe Golan... A încercat să se ridice, dar era prea slăbit aşa că s-a târât să bea apă de pe o rădăcină. Piciorul îl mai ardea încă şi Ion a văzu viermii graşi care-i curăţau rana putrezită. Nu i-a alungat atunci, a făcut-o mai târziu, când rana a fost mai curată şi el putea deja priponi cu lamă de cuţit privirea încremenită a şopârlelor.
Dar delirul prin care trecuse schimbase ceva în Ion.
În ziua aceea mânca rezemat de un trunchi, ascultând răpăiala ploii pe acoperişul frunzelor. Ploua de zile întregi, poate de săptămâni, fără oprire. Ion se întremase, era odihnit. Cu cuţitul tăia mărunt bucăţile de carne crudă, pe care le ducea încet, la gură. Mânca absent, cu ochii aţintiţi în jos, spre mâinile murdare şi agile. Când a ridicat privirea, în ea nu se mai putea citi ură. O pace adâncă, luminoasă a născut un zâmbet. Ion a ştiut că a pierdut, că s-a amăgit crezând că-l va găsi pe Golanu, pentru a-l ucide. Dar nu era trist! Dimpotrivă, acceptarea acestei înfrângeri îl eliberase. A terminat de mâncat şi, după câteva momente de zăboveală aproape uluită, s-a ridicat. Ştia drumul spre casă.
Ploaia s-a oprit.
Ion a plecat încet, înconvoiat sub povara amintirilor; revedea cu ochii minţii tot ceea ce va vedea în curând cu ochii goliţi de ură. Desişul părea să-i facă loc, ramurile se fereau din faţa lui, pădurea întreagă părea să-şi arate respectul în faţa unei astfel de înfrângeri asumate. Atunci a fugit! Fugea cum nu o făcuse niciodată, gâfâind mut, fără nici un gând. În prima zi pădurea părea să-l cedeze cu regret. Întunericul îi propunea şoapte deja cunoscute, secrete deja împărtăşite. Dar Ion nu le-a ascultat. În a doua zi, a văzut un cerb. Imaginea măreaţă a acestuia l-a oprit ca fulgerat. Părea făcut din lumină! Şi atunci, Ion a observat că pădurea îl lăsa din nou să vadă, printre ramuri, cerul. Ce chiot a tras Ion! Ce adânc e văzduhul de dincolo de frunze! A regăsit copacul unde lăsase puşca, dar aceasta nu mai era. A căutat sacul cu haine, şi nu a văzut decât o bucată de pânză plină de mucegai şi licheni. Când a pornit din nou, inima îi sărea în piept ca un ied. A treia zi a regăsit jocul vesel al râului. S-a aruncat cu hohote de râs în belşugul rece şi strălucitor şi a simţit cum i se dezlipesc de pe trup, coji învechite de răni neştiute sau uitate, piei putrezite de şopârlă, funii ce intraseră în pielea alb-vineţie. Prindea peştii cu mişcări iuţi, de felină şi rupea din carnea lor bună, cinstită, ce se zbătea cu viaţă. Când a ieşit pe mal să-şi mănânce prada a încheiat socoteala cu ursul pe care-l observase pândind. Asaltul animalului a fost prea greoi pentru reflexele născute în beznă ale lui Ion. Cu ochii închişi, orbiţi de atâta strălucire a apei, a zvârlit toporul direct în fălcile deschise ale ursului. Cuţitul l-a urmat repede, credincios, argintiu şi a oprit inima animalului. Ion l-a jupuit şi şi-a acoperit goliciunea. Şi-a tăiat din lungimea pletelor şi, astfel gătit, a plecat acasă. Aici, pădurea era atât de plină de poteci, încât Ion era ameţit. Putea vedea în pământul bătătorit, tălpile oamenilor, urmele câinilor şi ale lupilor, putea să miroasă veşmintele femeilor ce trecuseră printre copaci. Desişul devenea tot mai rar. „O să-mi îmbrăţişez părinţii, o să dănţuiesc fetele din sat, la hora de duminică, o să beau vin la crâşmar, sub ţâţele mari ale femeii lui, am să trăiesc sub cer şi am să-l aştept pe Golan să vină el la mine. Atunci, atunci n-o să-l mai blestem, căci e blestemat de lumea lui, n-o să-l mai ucid, căci n-a trăit niciodată.”
Şi a ajuns! Câmpia se întindea nesfîrşită, lumina izbea retina, aducând cu ea cânturi de păsări şi behăitul blajin al oilor. Se împleticea atunci când, călcând timid, cu gura deschisă într-un urlet mut de fericire, se îndrepta spre acoperşurile roşiatice, iţite după colină.
Ca trăznit, şi-a auzit numele! Era strigat altuia, cu timbrul divin şi regăsit al glasului omenesc: „Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!”
Iar câinii, asmuţiţi, s-au repezit, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului.
Bucureşti
7 decembrie 2005
Desculţ, am intrat în biserică. Cu pălăria pe cap! Lumea mă privea mirată, uşor scandalizată, câteva băbuţe pioase, negre şi pierdute în batic, îmi aruncau priviri hâde, mustrătoare şi pline de riduri. Cuvintele lor nu aveau dinţi, reproşurile lor şoptite, şuierate, stropeau pe icoane. Am aruncat în stânga şi în dreapta priviri solemne, lipsite de sfidare, dar pline de încredere. Bolta bisericii era obturată de borul negru al pălăriei şi avem sentimentul că această aureolă întunecată, din fetru, îmi atrăgea o neliniştită simpatie din partea sfinţilor zugrăviţi în gravă şi uimită contemplare.
În dreapta bărbaţii, în stânga femeile. În faţă bătrânii, în spate tinerii. Pe margini, scaunele cu miros de mâini încleştate, cu urme de salivă adormită, cu luciu de pantaloni şi paltoane tocite. Fiecare scaun poartă desenul unei spinări, al unui dos, al unor palme. Fiecare scaun este purtător de icoane. Sfinţi necunoscuţi, necanonizaţi, itineranţi. Calc pe mochetă şi pe preşuri vechi, curăţate cu aspiratoare uzate moral, ce par să evite cu stricteţe stratul translucid, lipicios şi confirmat de tradiţie al picăturilor de ceară. Un cimitir al lumânărilor. Un pomelnic mut al rugăciunilor scurse de pe mâini fripte. Lumină materializată în ţesătura aspră a preşurilor sub care pluteşte, ca într-un cer subţire de praf, mirosul inconfundabil al tămâiei.
Mă îndrept spre iconostas, parcurgând un spaţiu eteric, de lumină întrupată de fum, în raze plutesc mereu prezentele fire de praf, însoţite de priviri contrariate şi rugăciuni confuze. Calc pe preşul roşu, lung, ce taie în două lungimea navei. Se crează o pârtie pe firul căreia aud şoapte, întrebări, sugestii. Aud: „Pălăria, domnule!”, „E desculţ!!”, „O fi bolnav săracul”! Vocile sfinţilor! În faţă, auriul ce poleieşte baroc porţile împărăteşti şi roşul ca un sunet de trompetă al dverei trase. O cruce, tot aurie, îmi pare ca un semn de circulaţie universal, nelămurit şi totuşi fără echivoc. Fac o reverenţă scurtă, lipsită de falsitate, către icoanele de strajă din stânga şi din dreapta, calc pe soletă şi mă întorc încet. Toate privirile erau aţintite asupra mea şi – mărturisesc cu mâna pe inimă – am avut sentimentul clar că animozitatea sau contrarierea erau estompate de o grea şi rotundă aşteptare curioasă.
În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. Toţi bărbaţii au capetele descoperite, toate femeile au capetele acoperite. Toţi sunt încălţaţi. Un copil plânge subit, scurt, apoi amuţeşte fără să se ştie de ce. Câteva lumânări sfârâie impacientate. O tuse. O ultimă suflare. Un prim scâncet. OK, e toată lumea. Mă uit la ceasul de argint de la mână. E fix! Zâmbesc şi, pe sub pălărie, ridic ochii spre cerul boltei din naos şi primesc binecuvântarea încremenită a Pantocratorului. Prin ferestrele suple pătrunde o lumină slabă, anemică. Lumânările şi becurile preiau sarcinile cosmice. Toţi sfinţii tac. Tac şi îngerii, arhanghelii, heruvimii, domniile, scaunele, tac evangheliştii, mucenicii, ucenicii, apostolii, martirii, cuvioşii, ctitorii, credincioşii. Tace şi Fecioara, tace şi Treimea. Ascultă. Toţi ascultă. Pe mine. E rândul meu. Nu e prima oară şi totuşi, am emoţii. „Unde-o fi preotul? Diaconul, ţârcovnicul? De ce tac cei de la strană? Nu trebuiau să cânte troparele, ecteniile, antifoanele?” Un sunet zglobiu îmi cântă în inimă. Pangarul! Banii de lumânări, calendare, cărţi de rugăciuni şi icoane, cruciuliţe şi prescuri. Îmi revin. Cerberul aflat de pază la porţile mercantile ale bisericii îşi face datoria. Nici nu mă vede. Nu vede pe nimeni. Vede doar mâna strecurată sub geamlâc, mână ce-şi rosteşte litania.
Zâmbesc întremat şi îmi dreg glasul. Ridic mâna spre cap şi, într-un gest modest, smerit, ridic pălăria. E ca o abdicare. Sunt mereu copleşit de acest moment. E marele meu omagiu. Mâna se ridică, odată cu ea se ridică şi aureola de fetru întunecat ce-mi acoperă creştetul. Afară e o dimineaţă frumoasă şi totuşi soarele intră slab prin ferestre. Ştiu, am mai spus asta. În fine, las braţul să cadă lângă corp şi mă arăt lumii. Pe fundalul roşu aprins al dverei aurite de cruce, se conturează ferm, onest şi declamator, conturul suplu, vertical şi curbat al coarnelor.
Deasupra iconostasului, într-un avânt încremenit, un porumbel alb pare să-şi ia zborul. Nici o reacţie. Sau dacă e, nu am înţeles-o niciodată. Nimeni nu fuge, nu ţipă, nimeni nu leşină. Par să se fi aşteptat; par să fie chiar dezamăgiţi. „Nu-i nimic, am să revin”. Îmi pun pălăria, salut printr-o înclinare de cap ochii mari, bizantini, ai icoanelor şi ai credincioşilor şi mă îndrept spre uşă, călcând mut pe linia strâmbă a preşului.
În dreapta femeile, în stânga bărbaţii. La ieşire, Pangarul. Mă opresc în prag şi mă întorc încă odată. „Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăăăăămm!” îndeamnă vocea nazală a preotului. „Unde-o fi fost adineauri?”
Clopotul începe să bată.
Ceasul arată fix.
Golanu
„Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!” Aşa urlau pe plaiuri ciobanii ori de câte ori prin preajma turmei apărea umbra masivă, lentă şi timidă a Golanului. Golanu era taina, demonul, misterul satului. Îl urau şi-l iubeau pentru că puteau să-l urască fără să fie condamnaţi în vreun fel. Era ţapul ispăşitor al micii comunităţi. Era sperietoarea fetelor tinere şi cam zburdalnice, bau-bau-ul copiilor zvăpăiaţi şi explicaţia ciobanilor care, atunci când erau beţi, mai pierdeau câte o oaie. Iar câinii erau asmuţiţi şi se repezeau, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului. Nimeni nu mai ştia de când s-a pripăşit pe lângă sat sau de unde-i venea numele, ba se credea că fusese acolo de când lumea, era parte din folclor. Lăutarii făceau bani pe seama cerinţei răguşite şi urlate a clienţilor mahmuri: „Zi-o, bă, p-aia cu Golanu!” Şi scârţâia vioara, ţipa ţambalu, se umflau venele lăutarului. Vinul curgea în căni ciobite, sub privirile satisfăcute ale crâşmarului murdar de făină şi grăsime şi sub ţâţele revărsate ale crâşmăriţei. Era cald în crâşmă şi geamurile aburite nu lăsau să se vadă lumina chioară a becului atârnat peste uliţă. Nu se ştia nici cum a fost făcută legătura dintre dispariţia ocazională a vreunei mioare condamnate şi proximitatea Golanului. Dar s-a făcut şi aşa a rămas.
Despre el se ştia deja că doarme în pădure, prin scorburi şi peşteri, că mănâncă carne crudă şi carne de om şi că răpeşte fecioarele şi copiii. Se ştia cu certitudine că are dinţi galbeni şi lungi şi rari, unghii de sălbăticiune şi forţa a trei urşi maturi. Privirea lui dovedea cu uşurinţă tainele întunericului, urechile lui auzeau cum se usucă frunza şi nasul lui adulmeca de la o poştă laptele de ţâţă ce curgea pe bărbia delicată a sugarilor. Nimeni nu-l văzuse de-aproape şi nimeni nu cunoştea pe careva care să fi făcut asta, dar toate aceste lucruri se ştiau din bătrâni şi atunci înseamnă că aşa era. Ce-i drept, au mai fost viteji care s-au încumetat să-l afle, dar nu s-a mai auzit de ei.
Odată s-a găsit un cal mort, căzut în râpă. Avea picioarele rupte şi gâtul frânt. Limba îi atârna batjocoritor peste dinţii rânjind a ironie. Pe ochii mari, deschişi larg, ţopăiau muşte greoaie. Oamenii s-au uitat la cal, s-au uitat unii la alţii şi apoi au ridicat privirile spre cerul râpei: „Golanu. Ce-o fi având cu bietul cal?” Era calul lui Gheorghe şi l-a plâns trei zile şi trei nopţi. Tot satul a băut pentru pomana calului, tot satul a jelit, doar crâşmarul ţopăia fericit, ca ţâţele muierii lui.
Altătdată, Lăţosu, cel mai mare şi mai rău dintre câinii ciobăneşti, a dispărut cu zilele. A revenit după aproape o săptămână, slab, jumulit, cu ochi galbeni şi cu privire ce sticlea a spaimă. „L-a-nfruntat pe Golanu.” a murmurat norodul şi l-au oblojit, l-au hrănit şi l-au ţinut la cinste. Dulăul şi-a revenit repede, ba chiar s-a făcut şi mai mare din cauza blănii care lucea pe el de la atâta seu, dar spaima din ochi n-a dispărut.
Mărioara, fata lui Vasile, a fugit de-acasă de supărare că Ion a luat pe alta. Nu s-a mai întors niciodată, dar ţipătul sfâşietor din pădure, auzit de babe în noaptea fugii, şi bucata albă de pânză de in găsită în ramurile joase ale copacilor au fost de ajuns: „Golanu!” Vasile a urlat a durere de tată, iar muierea i-a leşinat sub ochi, doborâtă de spaimă.
Ei bine, Ion nu luase pe alta. A auzit beleaua şi a zis: „Până aici! Cineva trebuie să-i vină de hac!” Era încruntat şi cu mustăcioara neagră tremurând de mânie. Cu pumnii strânşi. Şi s-a pus pe pregătiri. Ai lui trăgeau să-l ţină, Vasile îl încuraja. Satul îl admira şi-l compatimea, crâşmarul pândea petrecerea de bun-rămas cu gândul la cea de pomenire. Ion a mai zăbovit câteva zile, cât să-şi ia rămas bun de la tot satul, a mâncat bine, a băut pe-ndestulate, şi-a făcut sacul cu merinde, a umplut plosca cu vin, a luat puşca pentru urşi şi un pumn de gloanţe, şi-a agăţat la cingătoare cuţitul greu şi viu, de vânătoare, a luat o desagă de haine, o toporişcă uşoară, un cal aprig şi a plecat. Toţi sătenii l-au condus spre marginea pădurii, sub privirile nedumerite şi proaste ale oilor. Câinii lătrau fâlfâind cozile murdare, animaţi de agitaţia satului. Era dimineaţă, cerul cânta de păsări, iar Ion se apropia de pădure având căutarea ascuţită şi aprigă a vânătorului hotărât să ucidă. Înainte să intre în pădurea deasă, a mai aruncat o privire şi un salut bărbătesc spre sătenii adunaţi şi spre părinţii săi înlăcrimaţi. Apoi a dat pinteni calului.
Înainte să intre în desişul pădurii a mai apucat să audă urletul tânguit al Lăţosului care, până atunci, tăcuse.
În prima zi, pădurea l-a primit cu mirare. Animalele îşi ciuleau urechile, păsările ţâşneau cu ţipăt din cuiburile pitite între ramuri, râurile repezi îi jucau înainte. Ion făcea opriri scurte şi rare, îşi mâna calul spre iarba cea mai bună, mânca pâine şi bea vin. Mereu atent, aştepta să audă vreun semn, un mormăit, un geamăt, ceva care să-l vădească pe Golan. Cu mâna pe puşca puternică, era să ucidă, din greşeală, un urs nevinovat care căuta prin tufişuri. A mers aproape toată ziua. Miresmele pădurii erau atât de puternice încât numai dantela de lumină croită de dansul legănat al frunzelor părea să fie mai îmbietoare. În seara aceea a dormit târziu, puţin, iepureşte, cu urechea ciulită spre Murgu. Un fornăit, un nechezat, o privire speriată, ar fi fost de ajuns. Nimic! Doar sunetele nefireşti ale desişului.
A doua zi, pădurea a început să-l înfrunte. Copacii păreau să se apropie între ei, făcând zid, mărăcinii şi ierburile se împleteau pe potecile uitate. Până şi animalele păreau mai discrete în semiîntunericul pădurii. Murgu înainta destul de greu, se opintea, se ridica pe două picioare. Necheza a neputinţă. Ion blestema pădurea, Golanu, destinul şi sărea din şa, croind drum cu hangerul şi cu toporişca. Bufniţele îl bârfeau nevăzute, veveriţe iritate mişunau printre crengi. Ion era sigur că s-apropia momentul în care trebuia să apară Golanu. Totul părea să arate asta. Pădurea deasă, umedă, misterioasă, aerul rece, lipsa animalelor mari (cu toate că a văzut odată o căprioară stingheră), potecile înecate de iarbă. Căuta semne, urme, asculta atent şi adulmeca aerul. Dar n-a apărut. A fost o zi lungă, obositoare, în parte şi pentru că a trebuit să-l ducă pe Murgu de frâie. N-a dormit aproape deloc, pentru că armăsarul fornăia neliniştit tot timpul. Aşa că i-a dat drumul. Cu inima îndoită, l-a mângâiat pe crupă, pe frunte, pe gât, i-a aranjat zăbala şi îi vorbea dulce: „Du-te, Murgule, du-te acasă, că asta nu e vânătoarea ta.” Pe un colţ rupt de cămaşă a scris cu cărbune scos din jăratec vorbe de liniştire şi de veste, a sărutat epistola şi a îndesat-o sub şa. Apoi l-a plesnit pe Murgu, a îndemn: „Diiiii, Murguleee!!”. Murgu a nechezat şi a ţâşnit pe drumul de-ntoarcere, ducând veşti satului. Ion l-a privit lung, cum dispare în pădurea din urmă, a alungat o lacrimă ruşinoasă şi şi-a recăpătat sclipirea de ură şi de hotărâre din ochi. A mângâiat, la gât, bucata de in din veşmintele Mărioarei, şi-a ridicat desaga pe umeri, a luat puşca în mâini şi a mers mai departe.
A treia zi, pădurea i-a răspuns la ură. I-a alungat din drum lumina, şi-a ascuns animalele din calea lui, a şters potecile şi amintirea lor. Ion nu mai mergea, ci se târa, se căţăra, se lupta. Plin de sudalme şi de sudoare, tăia din faţă ghearele crengilor ascuţite, iuţi, a renunţat la desaga cu haine pentru vreme rea, care mai mult îl încurca, şi a dosit puşca de vânătoare. Era grea şi animale de ucis cu puşca nu mai vedea; pentru a-l ucide pe Golanu erau de ajuns toporişca cu limba ascuţită şi cuţitul argintiu, ce muşca din tulpini. Până seara a luptat Ion cu pădurea şi a luptat degeaba. Pădurea se dovedea stăpână pe terenul ei, crengile retezate păreau să crească înzecit, precum capetele de balaur, se întindeau spre el, îl apucau, îl răsuceau, îi muşcau gleznele însângerate. Ion nu ceda, nu se oprea, simţea că e aproape. Sunete ciudate, şoapte nelămurite, scrâşnete şi gemete de duhuri neştiute îl asaltau de peste tot: „Aici, aici trebuie să fie Golanu” se întărea Ion în scrâşnet de dinţi, „numai aici îşi poate avea sălaşul cel spurcat.” Îi ieşeau aburi din gura ce gâfâia, din nările care usturau, din pielea murdară, rănită şi obosită. Apoi, brusc, s-a oprit. S-a uitat în jur, pe sub sprâncene, ca un animal încolţit. Ţinea toporişca şi cuţitul cu degetele albite de strânsoare; păreau gheare de argint, ciudate, crescute în carne, din voinţă şi din ură. Pădurea a tăcut odată cu el. O linişte ca o lespede de cavou. Ion a înţeles că, până atunci, nu se auzise decât pe sine, nu-şi auzise decât propriile glasuri. A cercetat urmările luptei sale: de nevăzut! Pădurea se regrupase, vie, statornică, întunecată, şi Ion nu vedea să existe un „în urmă”, tot aşa cum nu vedea sa existe un „în faţă”. Era într-un laţ. S-a prăbuşit în genunchi, cu capul pe spate, cu armele în mâinile răstignite înspre gleznele dureroase. Şi a urlat din adâncul gâtlejului: „Golaneeeeeee, blestemat fi tu, Golaneeeeee!!! Blestemată fie pădurea ce te adăposteşte, blestemată fie soarta ce mi-a luat-o pe Mărioara lui Vasile, mi-a alungat murgul şi m-a adus aici. Am să te prind, Golaneee, am să te prind şi am să-ţi scot inima cu hangerul, am să-ţi tai capul cu toporul şi am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!” Plângâd de furie şi deznădejde, Ion a clipit alungând din faţă himera monstrului pe care-l dorea ucis. Şi atunci, abia atunci, Ion a observat ca nu mai putea vedea cerul.
În noaptea aia, Ion a adormit adânc. Fără să mănânce, fără să bea. Îl doborâseră nopţile anterioare, petrecute aproape în stare de veghe, pădurea ce părea să-i ofere o linişte plină de sinistră compasiune şi oboseala profundă după atâta drum şi luptă. A fost un somn fără vise, negru ca pădurea. Nu ştia cât a dormit, dacă au fost ore sau zile sau ani, nici când s-a trezit, dacă era ziuă sau noapte, dar primul lucru pe care şi l-a amintit atunci când a deschis ochii în semiîntunericul îngheţat, a fost acela că s-a rătăcit. Nu mai avea cale de întoarcere, între el şi sat se întindea un ocean viu de crengi şi plante mincinoase. „Nu-i nimic, abia n-o să mai am motive să renunţ. Acum nu mai rămâne decât să-l găsesc.” A mâncat ultimele merinde, ştiind că sunt ultimii dumicaţi, a băut puţinul vin rămas pe fund de ploscă, ştiind că sunt ultimile înghiţituri. Şi-a spălat rănile cu roua de pe rădăcini, şi le-a oprit sângerarea cu pânză de la hainele sfâşiate. Ce a mai rămas din veşminte a legat în jurul trupului, cu funii vii, de pădure. A luat cuţitul şi toporişca dar i-au căzut ca moarte din palmele cu piele jupuită şi cu degete înţepenite. A decis că nu se va mai lupta, ci că va pândi. Va înainta încet, cu meşteşug şi viclenie. Era la vânătoare, nu la oaste, gândi el, şi aşa s-a purtat. La început a crezut că va descoperi, totuşi, o potecă, un drum, că va prinde în aerul rece mireasma unui coş fumegând sau râsul unui om. Aşa că a stabilit o direcţie, mereu aceeaşi, mereu înainte şi, după ce i s-au întremat palmele a înaintat lent, cu paşi mărunţi. Încerca să lase semne, să rupă din scoarţa copacilor, pentru a şti să se întoarcă. Nu vedea cerul şi nu putea citi stelele, nu putea vedea păsările gonite sau atrase de vânat, nu putea observa mersul soarelui. Aici, în lumea Golanului, nu ploua niciodată. De aceea nu şi-a făcut nici un adăpost. Ploaia se oprea cu păcănit surd pe acoperişul de frunze şi Ion a învăţat să bea şi să se spele cu apa ce se scurgea pe trunchiurile mute. Şi-a învăţat ochii cu întunericul, dar nu a alungat ura din priviri. Doar că o şlefuia cu o resemnare lipsită de trădări sau de deznădejde. Odată ce a învăţat semnele umbrelor, a început să vadă că e o deosebire între întunericul zilei şi cel al nopţii. S-a bucurat, crezând că-şi poate număra zilele. Dar a renunţat când a observat că un simplu nor ce trecea pe acolo, sus, deasupra acoperişului, poate însemna noapte acolo, jos, în lumea Golanului. Nopţile şi zilele aveau aici un alt ritm, o altă ordine. Erau vii, inegale, iar în timp de iarnă, noaptea părea eternă. Iarna, o noapte fără sfârşit, fără fulgi de nea şi fără troiene. Doar un aer mai îngheţat şi o apă mai rece, în lumea de jos, unde, altfel, nu existau anotimpuri. Din flăcăul viteaz care fusese, Ion devenea un bărbat tăcut, ce vorbea singur pentru a nu uita deprinderea cuvântului. Apoi a început să vorbească cu pomii, cu plantele, cu zgomotele nelămurite. Cu ura din el şi cu Golanu ce nu se arăta. Pe Ion nu-l supăra nimic mai mult decât gândul că, în timp ce el era prins în ţara Golanului, acesta ştia să iasă şi să amuşine pe lângă satul lui, furând oi, fecioare şi copii neatenţi. A început să cunoască ierburile şi gustul lor. Dulceaţa răşinei, a jirului şi a ghindelor căzute. A ciupercilor gigantice. Nu fără riscuri. În bezna lămurită, Ion nu reuşea să deosebească prea bine între acestea, aşa că s-a otrăvit. A zăcut în neştire, cu febră, vomă şi buze arse. A scăpat fără să ştie de ce. Îşi căuta chipul în ochiurile de apă adunate prin gropi şi nu desluşea decât focul din privirile cu cearcăne adânci. O barba deasă şi o claie de plete pline de insecte care-i muşcau pielea inflamată îi acoperea chipul. Mai bine că era întuneric. N-ar fi avut ce să vadă. Se scărpina cu unghii tari şi înegrite de pământ. A aflat că, totuşi, nu e singur. Şopârle, broaşte, insecte uiraşe îi spionau paşii. La început se ferea de ele cu suspiciune, apoi a început să le dea nume, mai apoi să le mănânce. Nu era uşor, pentru că erau agile, cunoşteau bine cotloanele şi îi alunecau din mâini. Dar Ion a insistat; cu timpul, a ajuns să fie suficientă o zvâcnire a braţului pentru ca lama argintie a cuţitului mereu lustruit de pietre, să priponească ţeasta bulbucată a unei şopârle. Erau bune: carnea rece a şopârlelor, zeama viermilor graşi din muşchiul pământului şi asprimea lăcustelor îi făceau bine. Gusta amar, dulce şi sărat, tare şi moale, solid şi lichid, având sentimentul întoarcerii acasă. Nu mai avea haine. Era acoperit de cicatrice adânci, care-i brăzdau corpul. A început să jupoaie şopârlele mai mari şi să-şi facă acoperământ din pielea lor. Devenise el însuşi o reptilă. O reptilă uriaşă, tăcută, cu ochi citind în semnele pădurii, cu piele mincinoasă care-o făcea una cu pădurea. Era pregătit. Ion a simţit asta mai bine ca oricând şi, mai desluşit ca niciodată, a ştiut că se apropia momentul în care îl va înfrunta pe Golan. „Am să-ţi strâng în năframa Măriei dinţii tăi lungi şi galbeni şi ghearele de fiară ucigaşă!”, şuieră el prin barba încîlcită mantra pe care uitase de unde o învăţase. Nu-i mai era teamă! Nu mai simţea nici măcar emoţia de dinaintea luptei. Era o aşteptare la fel de neutră ca umbra rece din pădure. Va veni, îl va vedea, îl va blestema şi-l va ucide. Nu avea dubii asupra victoriei. Cunoştea lumea Golanului la fel de bine ca acesta, ba chiar se identifica cu ea, cu culorile ei stinse, reduse aproape la nuanţe de gri, cu mirosurile şi cu tăcerea ei. Era posibil ca Golanul să nici nu-l observe, să nu ştie de unde va fi lovit. Se gândea la toate acestea în timp ce ascuţea lamele armelor sale pe asprimea unui bolovan. Absorbit de gânduri, n-a observat apropierea lină, sinuoasă, limba bifurcată şi avântul fulgerător. Din fericire nu a fost o muşcătură adâncă, nici foarte precisă, dar i-a ars coapsa ca un fier încins. Ion a urlat şi a decapitat şarpele cu o lovitură de topor. Apoi s-a ridicat şi a călcat, cu furie, trupul ce desena inelele morţii pe muşchiul pădurii. Apoi a mai urlat odată, atât de tare încât s-au scuturat frunzele şi au lăsat să cadă picăturile de apă, evadate din miliardele de apeducte verzi, vii. Ploaia creată neaşteptat, scurtă, ciudat de caldă, a căzut pe creştetul lui Ion cu forţa unei revelaţii. Deşi atenuată de claia de păr încâlcit, picăturile izbeau revendicativ în memoria lui Ion care a ridicat palmele şi faţa să simtă ploaia, să-şi amintească. Atâtea anotimpuri uitate... Apoi a leşinat.
Dacă ciupercile otrăvite i-au făcut rău, veninul şarpelui aproape că l-a omorât. A intrat într-o comă plină de vise, de întâmplări, plină de culori şi glasuri. Era din nou acasă, nu ştia cum ajunsese, părinţii l-au îmbrăţişat fericiţi şi a simţit că i s-au înmuiat picioarele când a văzut-o pe Mărioara a lui Vasile, sănătoasă şi frumoasă, aducându-i în braţe pruncul pe care i-l născuse nu se ştia când. A urmat petrecerea, petrecere aşa cum numai la el în sat putea fi; a băut şi a mâncat şi a ciupit-o de buci pe crâşmăriţa cu ţâţe vesele, sub ochii lacomi ai crâşmarului, ochi îmbunaţi de banii daţi pe vinul spumos. Ion râdea în somn, plângea, bătea aerul cu braţele. A durat zile întregi. Trei zile şi trei nopţi. Era chef mare în lumea lui, lăutarii urlau a veselie, oamenii aveau guri de şopârle şi oile arătau ca nişte viermi graşi şi pufoşi. Multe voci, toate cunoscute. Deodată, s-a deschis uşa crâşmei şi, de două ori mai mare decât ea, s-a arătat umbra puternică a Golanului. Lumea a tăcut, vinul s-a oprit, vioara a amuţit, doar ţambalul a rămas să bată amintirea unei melodii; bătăi rapide, scâncite, neregulate. Golanul l-a luat pe Ion din mijlocul amuţit al norodului, de gât l-a luat, şi a ieşit cu el trântind uşa. Ion s-a trezit urlând şi izbind cu pumnii în chipul himeric al Golanului; a auzit cum ploua pe frunzele din înălţimi, în timp ce în cerurile nevăzute se pierdea duhul unui tunet.
Dar îşi revenise. Scăpase a doua oară, cruţat de pădure, doar pentru a-şi împlini destinul. Să-l afle pe Golan! Să-l afle pe Golan... A încercat să se ridice, dar era prea slăbit aşa că s-a târât să bea apă de pe o rădăcină. Piciorul îl mai ardea încă şi Ion a văzu viermii graşi care-i curăţau rana putrezită. Nu i-a alungat atunci, a făcut-o mai târziu, când rana a fost mai curată şi el putea deja priponi cu lamă de cuţit privirea încremenită a şopârlelor.
Dar delirul prin care trecuse schimbase ceva în Ion.
În ziua aceea mânca rezemat de un trunchi, ascultând răpăiala ploii pe acoperişul frunzelor. Ploua de zile întregi, poate de săptămâni, fără oprire. Ion se întremase, era odihnit. Cu cuţitul tăia mărunt bucăţile de carne crudă, pe care le ducea încet, la gură. Mânca absent, cu ochii aţintiţi în jos, spre mâinile murdare şi agile. Când a ridicat privirea, în ea nu se mai putea citi ură. O pace adâncă, luminoasă a născut un zâmbet. Ion a ştiut că a pierdut, că s-a amăgit crezând că-l va găsi pe Golanu, pentru a-l ucide. Dar nu era trist! Dimpotrivă, acceptarea acestei înfrângeri îl eliberase. A terminat de mâncat şi, după câteva momente de zăboveală aproape uluită, s-a ridicat. Ştia drumul spre casă.
Ploaia s-a oprit.
Ion a plecat încet, înconvoiat sub povara amintirilor; revedea cu ochii minţii tot ceea ce va vedea în curând cu ochii goliţi de ură. Desişul părea să-i facă loc, ramurile se fereau din faţa lui, pădurea întreagă părea să-şi arate respectul în faţa unei astfel de înfrângeri asumate. Atunci a fugit! Fugea cum nu o făcuse niciodată, gâfâind mut, fără nici un gând. În prima zi pădurea părea să-l cedeze cu regret. Întunericul îi propunea şoapte deja cunoscute, secrete deja împărtăşite. Dar Ion nu le-a ascultat. În a doua zi, a văzut un cerb. Imaginea măreaţă a acestuia l-a oprit ca fulgerat. Părea făcut din lumină! Şi atunci, Ion a observat că pădurea îl lăsa din nou să vadă, printre ramuri, cerul. Ce chiot a tras Ion! Ce adânc e văzduhul de dincolo de frunze! A regăsit copacul unde lăsase puşca, dar aceasta nu mai era. A căutat sacul cu haine, şi nu a văzut decât o bucată de pânză plină de mucegai şi licheni. Când a pornit din nou, inima îi sărea în piept ca un ied. A treia zi a regăsit jocul vesel al râului. S-a aruncat cu hohote de râs în belşugul rece şi strălucitor şi a simţit cum i se dezlipesc de pe trup, coji învechite de răni neştiute sau uitate, piei putrezite de şopârlă, funii ce intraseră în pielea alb-vineţie. Prindea peştii cu mişcări iuţi, de felină şi rupea din carnea lor bună, cinstită, ce se zbătea cu viaţă. Când a ieşit pe mal să-şi mănânce prada a încheiat socoteala cu ursul pe care-l observase pândind. Asaltul animalului a fost prea greoi pentru reflexele născute în beznă ale lui Ion. Cu ochii închişi, orbiţi de atâta strălucire a apei, a zvârlit toporul direct în fălcile deschise ale ursului. Cuţitul l-a urmat repede, credincios, argintiu şi a oprit inima animalului. Ion l-a jupuit şi şi-a acoperit goliciunea. Şi-a tăiat din lungimea pletelor şi, astfel gătit, a plecat acasă. Aici, pădurea era atât de plină de poteci, încât Ion era ameţit. Putea vedea în pământul bătătorit, tălpile oamenilor, urmele câinilor şi ale lupilor, putea să miroasă veşmintele femeilor ce trecuseră printre copaci. Desişul devenea tot mai rar. „O să-mi îmbrăţişez părinţii, o să dănţuiesc fetele din sat, la hora de duminică, o să beau vin la crâşmar, sub ţâţele mari ale femeii lui, am să trăiesc sub cer şi am să-l aştept pe Golan să vină el la mine. Atunci, atunci n-o să-l mai blestem, căci e blestemat de lumea lui, n-o să-l mai ucid, căci n-a trăit niciodată.”
Şi a ajuns! Câmpia se întindea nesfîrşită, lumina izbea retina, aducând cu ea cânturi de păsări şi behăitul blajin al oilor. Se împleticea atunci când, călcând timid, cu gura deschisă într-un urlet mut de fericire, se îndrepta spre acoperşurile roşiatice, iţite după colină.
Ca trăznit, şi-a auzit numele! Era strigat altuia, cu timbrul divin şi regăsit al glasului omenesc: „Ioaneeeeee, asmute băăăăă, cânii ceia, că iară vine Golanuuuu!!!!”
Iar câinii, asmuţiţi, s-au repezit, mari, murdari, flocoşi, avântându-şi colţii şi balele spre silueta întunecată, înconvoiată şi mare a Golanului.
Bucureşti
7 decembrie 2005
