LIFTUL

I and I in the sky
You make me feel like I can fly
So high, elevation

U2 - Elevation, albumul All That You Can’t Leave Behind. 2000




La prima impresie nu par un grup ciudat; cele două bătrâne ramolite, mirosind a lucruri vechi şi a pisici care au murit şi a pisici care mai trăiesc încă, fac parte din peisajul blocului. Sunt două dintre multele stăpâne indiscutabile ale clădirii gigantice care umbreşte dimineţile străzii Dristor. De câte ori văd o astfel de bătrână resimt un fel de respect amestecat cu repulsie. Repulsia pe care mi-o inculcă ochii lor miopi, dar scrutători, cutele acrite ale gurii, arcuirea înţepenită a spatelui, papucii de casă şi ciorapii groşi, gri sau bej, uneori maro, negri sau verzi. Le-am văzut de cum m-am mutat în această clădire cu aproape zece ani în urmă şi, încă din primele clipe, a început un asediu mut şi surd, în care eram predestinat să înving doar pentru că ele, toate, pierduseră deja. Prezenţa mea acolo era ilicită pentru simplul fapt că eram o noutate, pentru că eram ca un pietroi căzut pe luciul unei ape stătute. Pentru faptul de a ocupa un spaţiu care, nu de mult, fusese al unei alte bătrâne: eram un înlocuitor teribil şi neprietenos, pentru că eram un Străin. Pe de altă parte, este foarte posibil ca respectul de care vorbesc să-mi fie indus tocmai de pre-existenţa lor acolo, de timpul care s-a scurs peste ele şi peste bloc, deopotrivă. Sunt blestemate la acest spaţiu, sunt blestemate să se cunoască între ele, toate cele câteva sute de exemplare câte mai vieţuiesc aici, în bloc, să se iubească şi să se urască, să se ajute şi să se bârfească pe la şedinţe şi pe la cozile de întreţinere. Nu sunt toate la fel, şi, totuşi, seamănă între ele. Unele sunt mai ursuze, altele sunt mai amabile, unele sunt mai indiscrete şi mai suspicioase, altele sunt mai retrase şi mai păstrează ceva dintr-o eleganţă străveche. Dar, totuşi, în spatele nuanţelor şi a aromelor contextuale, dincolo de gradul de eleganţă sau de delăsare al fiecăreia, toate miros la fel: a lucruri vechi şi a pisici care au murit şi a pisici care mai trăiesc încă… Sunt condamnate să se vadă îmbătrânind, să se vadă mutându-se la copii după ce au fost obligate să-şi vândă garsoniera, să se vadă murind… Majoritatea sunt aici din tinereţea blocului, când zidurile emanau aromă de beton şi de var proaspăt, când plăcile care pavează holurile cunoşteau un luciu adolescentin, iar ferestrele luminau un orizont politic şi economic dur, dar cert. Ele însele cunoşteau ceva din verticalitatea aparent eternă a clădirii. Erau puternice, tocmai pentru că nu se cunoşteau între ele, pentru că, asemenea mie, erau nou-venite, pentru că aveau un viitor! Acum nu mai au nimic. Doar paşi târşâiţi lent, ca nişte lanţuri, hârşşşt! şi cling!, pe toate cele zece nivele, în toate cele trei tronsoane. Lumea lor a murit, ele au murit, doar că – aşa cum se spune – nu au aflat încă. Despre morţi, numai de bine…
Femeile astea sunt duhuri, umbre, nu oameni. O specie aparte, perfect adaptată la universul blocului, un ecosistem care acum e tot mai insistent afectat de gregaritatea veselă şi impertinentă a tinerilor ce se mută aici în număr din ce în ce mai mare. Faţă de ei, până şi eu sunt, deja, bătrân. Ei sunt studenţi, au vreo 18-20 de ani, stau şi câte trei în garsonieră, fără să sufere din lipsă de spaţiu. Eu am puţin peste 30 de ani, sunt însurat, am un copil şi visez încrâncenat la un apartament mai mare. Mă simt încă bine când aud râsul lor zgomotos, dar uneori mă gândesc că au venit prea târziu. Prea târziu pentru mine şi mult prea violent pentru bătrânele blocului. În faţa unei astfel de invazii, stăpânele se ascund în spatele uşilor cu lănţug, în grupurile de discuţii intrigate şi scandalizate, în spaima de a fi depăşite numeric şi în spaima de a li se dezvălui cu limpezime inutilitatea ursuză.
Spun bătrâne pentru că bătrâni nu prea sunt. În aproape zece ani nu am văzut decât vreo doi – trei bătrâni, şi prezenţa lor mi s-a părut aproape prohibitivă, ilicită. Ce căutau aici? A supravieţui generaţiei tale e oarecum imoral… sau inestetic (teză veche, nu sunt original). Or, toţi colegii lor de bloc, toţi masculii părăsiseră scena, lăsându-şi în urmă femeile, cu tot cu metabolismul lor infernal – maşinărie secată de sevă – intrat într-o dizgraţioasă dispută cu moartea. Şi, atunci, ce fac aceşti câţiva bătrâni între atât de multe bătrâne care-i dispreţuiesc şi îi urăsc pentru că sunt din generaţia bărbaţilor lor, ce le-au abandonat?

În după-amiaza asta, cele două bătrâne, încremenite într-o poziţie de aşteptare încordată, flanchează un bărbat la vreo 45 de ani, îmbrăcat în pantaloni bleomarin, de stofă, şi cu o cămaşă cărămizie. Cravată la gât şi ecuson mare pe mâneca dreaptă şi pe piept: unul dintre paznicii de la firma pe care o plăteşte Administraţia să securizeze imobilul. Îl ştiu; e un domn cu accent ardelenesc şi care răspunde la salut cu o politeţe jovială.
Asemenea celor două bătrâne, se uită încordat şi nemişcat spre un punct nelămurit. Toţi trei alcătuiesc un ansamblu ciudat, statuar aproape, o instalaţie ad hoc, gândită de un artist nevăzut. Mă apropii, urcând cele trei trepte care taie în două holul vast de la intrare, şi îi salut oarecum nesigur, temându-mă să nu tulbur aşteptarea aceea tensionată, inexplicabilă. Verific în direcţia spre care îşi aţinteau privirile şi nu mă dumiresc deloc. La vreo trei metri în faţa lor nu se află decât zidul în care sunt fixate uşile celor două lifturi ale tronsonului. Un perete anost, cu două uşi anoste, servind pentru accesul în şi din două mecanisme la fel de anoste. Dau să mă îndrept spre una dintre uşi, cea deasupra căreia, afişajul electronic – recent montat – indică cifra cea mai mică. N-apuc să-mi duc gestul până la capăt: grupul se animă, ca lovit de o panică anume, străbătut de un frison de nerăbdare. „Nu, nu vă duceţi, aşteptaţi puţin…!” Surprins şi nedumerit, mă opresc uitând-mă când la cele două uşi, când la cei trei protagonişti. „O să vedeţi, îmi spune gardianul cu un chip cumva transfigurat, o să vedeţi că vine singur…”. Din gestul său realizez că se referă la liftul din stânga, cel de lângă perete. În tonul lui se ghiceşte o nelinişte plină de nerăbdare, ca aceea de care dăm dovadă când observăm că cineva se află într-un pericol iminent şi, deşi ne temem pentru el, în sinea noastră – ruşinos şi imoral – parcă ne dorim să-i cadă vicimă, doar pentru a fi martori la un eveniment care să ne scoată din rutină. Odată cu el au început să vorbească şi cele două bătrâne, cu voci simultan hârâite şi piţigăiate. Din reflex, am evitat să le înţeleg, deşi le aud. Atenţia mea e întoarsă doar către bărbatul ce mai trăieşte încă, spre fiinţa care, ca şi mine, nu face parte integrată din istoria blocului. G. îmi povestea odată că, la Mangalia, pe releul înalt şi scheletic al Poştei din oraş s-a suit un nebun. Protesta nu se ştie de ce, iar acum ameninţa că se sinucide. Era căţărat până în vârf, la nivelul ultimei platforme, şi mergea pe balustrada care o împrejmuia. Manifesta o siguranţă înfiorătoare şi un echilibru felin, neaşteptat. G. îmi spunea că era copil pe atunci şi că asista la scena în cauză împreună cu un prieten; amândoi erau pierduţi în rândurile mulţimii ce se adunase să vadă urmarea. Sentimentele lor erau neclare: deşi se temeau că omul o să cadă, deşi le făcea repulsie ideea de a vedea cu ochii lor una din feţele hidoase ale morţii – sânge şi craniu zdrobit – totuşi, undeva în sinea lor, parcă îşi doreau ca acest lucru să se întâmple. E ca o hipnoză. Aşa par să fie şi cei trei şi, brusc, îmi dau seama că sunt cuprins de aceeşi aşteptare… Cum adică, „o să vină singur”…!? Bătrânele se agită în continuare, sunt două galinacee cu gâtul golaş şi zbârcit. Independent de voinţa mea, le accept sintaxa, morfologia, mă las contaminat de frenezia lor păsărească. Cu ochii suspicioşi şi înspăimântaţi se cred, probabil, vizate de maşinăria aceea care încalcă legile firii. La cât de grea a devenit viaţa, până şi universul anorganic li se împotriveşte, lor, bătrânelor identificate cu blocul. Se văd deja, victime ale unui accident fatal, îşi închipuie viermuiala vecinilor şi a puţinelor rude care mai sunt în viaţă şi care (evident) le-au uitat; cu toţii – e de sperat sau, de ce nu, chiar sigur – or să le regrete moartea tragică, şi ele văd deja sosirea echipelor de descarcerare, a presei, a poliţiei. Savurează, macabru (sau poate că macabre sunt doar prezumţiile mele vizavi de virtualele lor gânduri), faptul că nu vor muri orişicum, ca toate celelalte, în pat sau în cadă, sau alunecând pe poleiul de pe stradă, ci vor ieşi din viaţă inedit. O spectaculoasă ieşire din scenă, o ultimă răzbunare faţă de rivalele de care sunt atât de dependente, dar care acum, ha!, sunt lăsate în urmă, în mocirla banalităţii. Îşi asumă această posibilitate violentă cu temeritatea celor care practică un sport extrem. Dar – frustrant şi, totuşi, liniştitor lucru – acum sunt aici, afară, în siguranţă şi nu pot decât să se lamenteze că ordinea firii a fost tulburată. Mai întâi au fost ţevile, apoi balamalele, sistemul electric, iar acum, iată, acum până şi liftul…! Liftul acesta pe care-l ştiu de mic, liftul acesta în care au cunoscut bucuria de a se întoarce acasă sau fiorul dulce-vinovat al unei ciupituri amorezate, al unui sărut furat între etaje, cândva, în altă viaţă….Vinovaţii din spatele acestui fenomen nenatural sunt, desigur, tinerii: „Se tot freacă pe lifturile astea, intră câte zece deodată…” zice una; „Păi, da, spune cealaltă, dau petreceri, stau aici fără acte, mulţi sunt nişte beţivi, cică au venit să-nveţe…” „O să ne trezim cu ei în casă, peste noi…” insistă prima şi nu ştiu dacă asta era o temere … În orice caz, le face bine că sunt aici, se bucură, eu sunt unul dintre „ei”, dintre tinerii care au venit să întineze un spaţiu sacralizat de obişnuinţe şi de cutume atemporale. În prezenţa mea, cârâiala lor e un manifest, e deja o luptă frontală, privirile lor sunt de o amabilitate prefăcută, de o complicitate mincinoasă. Mă simt relativ bine în această postură – mă face să uit că au trecut aproape 10 ani de la momentul când chiar aveau voie să mă privească în felul în care o fac acum. Nu mă dezic de „culpa” virtuală, doar zâmbesc condescendent, uşor superior.
Mă uit spre uşa liftului. Deasupra ei, afişajul electronic indică, obstinent, cifra 8. Etajul meu! Nu-mi pot reprima o undă de suspiciune: de ce 8? De ce nu 10, ultimul etaj? Ce anume vrea să spună această coincidenţă, această inexplicabilă reţinere? De ce nu a mers până la capăt? Fiorul meu superstiţios îmi face rău: încep să fiu ca „ele”, să mă văd vizat de acest gest de impardonabilă independenţă pe care, cine?, o maşinărie (!) şi-a permis să şi-o aroge. Un robot! Cum rămâne cu cele trei legi impuse de marele lor dumnezeu, Isaac Asimov, cum rămâne cu acele porunci rostite din norul auctorial al scrierii?

1. Un robot nu are voie să vatăme o fiinţă umană nici să permită, prin inacţiune, ca o fiinţă umană să fie vătămată.

Dar teama surescitată lucind în ochii miopi ai stăpânelor, fiorul neliniştii de pe chipul meu şi al gardianului şi sentimentul de nelămurită ameninţare care planează asupra noastră, a tuturor, nu e de natură să ne lase să mai credem în infailibilitatea acestei legi.

2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date lui de către o fiinţă umană, exceptând situaţia în care aceste ordine intră în conflict cu prima lege.

Deja superfluă… liftul acesta nu mai cunoaşte supunerea necondiţionată. Iar dacă, totuşi, se supune, pare să o facă în mod „condiţionat”!

3. Un robot trebuie să protejeze propria-i existenţă, atâta timp cât acest lucru nu intră în conflict cu prima sau a doua lege.

Nu sunt 10 sunt doar trei, trei porunci amărâte, dar atât de simple şi de clare…! Legi date demult, cu mult înainte ca acest univers numit bloc să existe, univers din care – nu-i aşa? – şi lifturile fac parte; legi scrise încă din 1941 şi publicate în 1942, în povestirea cu titlu sugestiv: Runaround, apărută în Biblia revistelor de gen, Analog Science Fiction and Fact! Aşadar avem tot ceea ce ne trebuie să avem: avem Biblia, avem capitolul şi versetul, avem revelaţia şi profetul… Şi iată că totuşi liftul nu se mai supune. Are iniţiativă! Nimeni nu-i cere să se deplaseze şi cu toate astea (dacă e adevărat ce-mi spun cei trei) o va face. Încălcând – prin iniţiativă – porunca a doua, ameninţă să o încalce şi pe prima.

Un sunet înfundat, îndepărtat, un şuier uşor şi 8 dispare, ecranul se întunecă, apoi străluceşte: 7! Ordonat şi previzibil: 6…! 5…! 4… şi tot aşa. Un suspin entuziasmat şi totodată temător animă micul grup de pe culoar. „Uite, a plecat!” „V-am spus eu…”
Ne uităm la pâlpâirea descrescătoare a afişajului electronic şi simt deodată, ca pe o certitudine, că tot universul se măsoară de la 8 la P. Dincolo de aceste mărimi, nu e decât aburul incomprehensibil şi de nemăsurat al metafizicii…
Un univers vertical – ascensional şi descensional – un univers ca un tub cu laturi drepte, străbătut de acea entitate electro-mecanică, deplasându-se ca un piston prin diferitele paliere ale universului. Fiecare etaj e o lume paralelă, succedând într-o direcţie sau alta, o altă lume paralelă, identică până la detalii cu celelalte şi totuşi… alta. Spaţiu tridimensonal, rulând într-o direcţie bidimensională, străbătând cele 9 ceruri stratificate şi, în acelaşi timp, cele 9 cercuri ale Infernului: de la 8 la P! Cabina liftului coboară nevăzută, doar auzită, clipind din cifrele roşii, cabală a temerilor noastre inedite. „Lucifre” murmur eu, pentru mine. Nu doar mişcarea în sine era cea care mă intrigă într-atâta, cât faptul că în spatele ei pare să zacă o inteligenţă incontrolabilă. Cabina în sine, nu e decât un executant, dar un executant ce aplică deciziile unei alte maşini cu care, împreună, alcătuieşte un ansamblu. Legată de cablurile de oţel, învârtite nebuneşte de roţile gigantice adăpostite de „Casa liftului”, cabina stă sau pleacă după cum decide motorul, creier şi muşchi totodată, aflat într-o imperturbabilă şi greoaie pasivitate până ce impulsul electric îl trezeşte, îl face să deschidă ochii şi îi animă circumvoluţiunile roţilor zimţate. Doar că, acum, impulsul electric nu mai este provocat de un buton acţionat voluntar de degetul unei fiinţe umane, acum vorbim despre un contact rebel, un electron care şi-a construit un program, şi – iată-l – reglează momentele de pauză şi de acţiune, umblă liber prin infinitatea de electroni „normali”, sfidează spaţiul şi timpul şi ţine sub controlul său forţa gigantescă a marelei Motor.

Deşi timpul necesar pentru ca liftul să ajungă de la opt la parter, nu este mai lung de vreo 20 de secunde, nouă ni se pare lung. Curiozitatea noastră, stratificată în trei generaţii de oameni, e ca o perplexitate atinsă de înfiorătoarea bucurie a unei experienţe mistice. În cele din urmă liftul ajunge la Parter, încetineşte brusc, şi îşi reglează poziţia după calcule prestabilite. Pentru o secundă, doar pentru o secundă, lumina inundă cabina, revărsată din spoturile postate în tavanul acesteia, apoi, asemenea ochiului unui Terminator (din nou, el!) strivit sub presă, se stinge la fel de lent. Linişte. Aterizare perfectă. Motorul amuţeşte, cablurile – nevăzute tendoane transpirând vaselină – se relaxează. Un pufnit, ca şuierul unui glonţ ricoşat, punctează oprirea. Suntem asemenea unor oameni ce asistă la sosirea inedită şi cutremurătoare a unei rachete din altă lume. Exemplare ale unei specii inferioare, asistând la împlinirea unui vis modern şi misticoid. Pare că dintr-o clipă în alta uşa se va deschide şi în cadrul ei se va decupa conturul sublim al unor fiinţe de care s-a vorbit atâta, fără a exista temeiuri de bun simţ.

Nu mă gândesc chiar gratuit la astfel de comparaţii. Renovate de curând, cabinele au primit pereţi noi, alcătuiţi dintr-un material argintiu, poros şi metalic şi care multiplică în milioane de mini-reflecţii reci, lumina seacă a spoturilor. Seamănă cu materialul ce garnisea invariabil combinezoanele astronauţilor din filmele vechi. Şuruburile ce intervin peste uniformitatea suprafeţelor sunt ca nişte nituri şi M. le numără de fiecare dată când îl ducem cu liftul. Îi place să apese el pe butoane (firesc şi omenesc, de altfel) şi, la fiecare numărătoare, mintea lui crudă, de nici doi ani, înşiruie cifrele în mod alogic, orientându-se doar după estetica sunetului şi după modul în care-i dictează memoria. Sare, invariabil, peste cifra şase. Nu găsesc nici o altă semnificaţie acestui fapt decât aceea că, probabil, succesiunea lui şapte după şase, pleonasmică din punct de vedere fonetic, îi pare inflaţionistă…
Odată cu pereţii a fost schimbat şi panoul cu butoane (pupitrul de comandă). În locul celebrului dreptunghi alungit, străpuns de rotundul negru şi tocit al butoanelor dispuse vertical, avem acum o placă la fel de argintie ca şi pereţii, dar cu o asperitate redusă, mată, pe suprafaţa căreia butoanele pătrate, moderne, nu se disting decât prin linia fină ce le delimitează. Nici vorbă de excrescenţe inutile, barbare şi inestetice. Cele 13 (!) butoane, care înainte se aliniau unul sub altul, în ordine, de la P la A sau – în funcţie de direcţia din care plecai – de la A la P (indicând P, de la parter, 1-10 - cele zece etaje, 0 pentru a opri liftul în situaţii deosebite şi A de la alarmă), ei bine, cele 13 butoane moderne cunosc acum o altă dispunere. Nu mai sunt afişate în şir de câte unul, ci pe două şiruri paralele, dereglând astfel logica unei verticalităţi impecabile şi introducând orizontalitate acolo unde ea nu avea ce să caute. E aici un orgoliu discret, o invazie a esteticului industrial în spaţiul funcţionalismului onest. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că – până să apară astfel de intervenţii – liftul nu preluase niciodată iniţiativa. Or, coincidenţa e o noţiune prea facilă şi serveşte întotdeauna o explicaţie lipsită de gust… Până şi noi, oamenii, am avut nevoie de o perioadă de adaptare, căci degetele căutau febril repere familiare, făceau calcule nedorite, reveneau apoi, ajutate de cifrele înscrise clar, consimţind obedient la noua geografie a rutinei zilnice.
Înainte de a fi astfel făţuite, cabinele aveau pereţi fabricaţi dintr-un placaj simplu, de furnir sau de carton presat, plăci subţiri, maronii, aducând cu un mobilier de interior, din anii 60. De o calitate îndoielnică, plăcile fuseseră sparte şi prin găurile neregulate se putea vedea nuditatea pereţilor gri, de beton aspru, ai puţului. Pe acolo intra în cabină un curent rece, nesănătos şi un miros aparte, ca de beci în care nu au fost nicicând adăpostite lucruri care să placă. Găuri negre ce comunicau într-o altă lume, indecent dezvăluită. În tavan exista un bec – mai apoi un neon – protejat de un grătar de tablă. Gunoaiele contextuale erau aruncate fie prin deschizăturile ca nişte răni, fie suspendate de ghearele grilajului. Îmi amintesc că o coajă de banană, spânzurînd aurie în lumina becului, a trezit hilaritatea lui Nazim, amicul nostru din Paris. Venise în România, mai întâi la Galaţi şi apoi la Bucureşti, pentru a executa mai ieftin nişte sculpturi în bronz. Nu i-a ieşit, dar asta e irelevant. Numele lui (ciudat pentru un francez născut la Paris), îi fusese dat de părinţii săi, probabil simpatizanţi de stânga, din respect pentru poetul comunist de origine turcă, Nazım Hikmet Ran! Omul acesta – amicul nostru – nu era botezat (ceea ce pentru mine a constituit un şoc cultural) şi nu avea convingeri ferme. Or, tocmai de aceea, venite dinspre el, vorbele pe care le-a rostit în lift, au căpătat astăzi, în faţa liftului ce aştepta reacţia noastră, valenţe profetice. În timp ce eu am văzut atunci, în pleoşteala grotescă a cojii de banană, imaginea plastică a unui trup expus la un soare artificial (chiar aşa arăta, cu “braţele” răsfrânte în jos, căzând inert prin ochiurile “chez-long”-ului de tablă, şi cu “trupul” încălzindu-se la dogoarea becului), ei bine, el a râs şi a spus: “Parcă suntem în Mir, staţia spaţială!” Pentru un francez care poartă numele unui comunist turc, mort în exil la Moscova, a fost o glumă mult prea logică… Dar, într-adevăr, am putut simţi în acel context inedit că avea dreptate. Spaţiul strâmt, claustrofobic, inducea deja un gol anume în stomac, datorat deplasării verticale, iar coaja de banană, suspendată, părea să leviteze într-un mediu lipsit de gravitaţie. Am râs amândoi şi am început să căutăm şi alte elemente – hârtiuţe, bilete de autobuz sau de metrou – care să subscrie la imaginea pe care ne-am propus-o. Le-am găsit şi acum gesticulam ca doi idioţi, cu mişcări lente, ca în reluare, imaginând-ne cum ni se dezlipesc tălpile de pe linoleumul ordinar şi jupuit, (anulând, astfel, contactul prin care platforma de sub tălpi “recunoaşte” prezenţa umană sau a unui obiect în cabină), pentru a ajunge cu ochii în dreptul coajei de banană şi a alaiului de gunoaie urbane ce o însoţeau.
Mir: pace sau lume!

“Trebuie să-i chemăm iar pe cei de la depanare, de la Ascensorul!” remarcă, deodată, cu înţelepciune, gardianul. Vocea lui sună clar în ecoul sălii. Femeile subscriu cu o vehemenţă inutilă, eu intervin: “Dar nu numai liftul acesta îşi face de cap.” Devin imediat centrul lor de interes. “Păi…”, adaug sub privirile nerăbdătoare şi avide de chestii inedite, “…până nu demult şi liftul ăstalalt (arăt cu braţul spre uşa din dreapta) a avut un obicei ciudat. Mi s-a întâmplat de câteva ori să apăs la opt, iar el să se oprească, fără nici un motiv, la patru!” (mint, ştiu că niciodată nu se întâmplă ceva “fără motiv”…) Rumoare… “Am crezut că m-a chemat cineva, pentru că… la greutatea mea, e posibil ca liftul să reacţioneze ca şi cum ar fi gol… “ Râsete. Le spulber repede: “dar nu era nimeni, şi oricum, de greutate nu putea fi vorba, pentru că mi s-a întâmplat acelaşi lucru şi atunci când am fost în lift cu mai multe persoane.“ Toţi suntem serioşi, cu toate că eu afişez un zâmbet răutăcios şi satisfăcut, iar gardianul şi-a propus un chip plin de siguranţă. “Ce vrei, domnule, sunt vechi, ce să le mai cerem…” decretează el, clătinând din cap. Doar parţial convinse, cele două stăpâne se agită, dau semne că vor să plece, decise să împrăştie legende cu noua păţanie la care au fost martore. Şi eu sunt hotărât să povestesc întâmplarea acasă, doar că – pentru a ajunge acolo – trebuie, fie să iau unul dintre lifturi, fie să o iau pe scări. Sunt obosit, sunt opt etaje şi – cel mai important – aş dovedi o laşitate impardonabilă. Aleg fără să clipesc liftul din dreapta, cel care manifestase preferinţe nefireşti pentru etajul patru. Asta în pofida faptului că trebuia să-l aştept să coboare de la etajul şase, etaj indicat cu roşu pe afişajul electronic. Oamenii mă înţeleg, e evident că oricare dintre ei ar fi făcut la fel, dar aş putea jura că simt dinspre uşa închisă, de tablă anostă, a liftului venit singur la parter, o ironie calmă, superioară, suficientă sieşi.
Soseşte şi cabina chemată de mine, salut lumea, intru. Ceilalţi vorbesc, dar mă urmăresc cu privirea. Îi văd prin geamul subţire, vertical şi murdar al uşii exterioare, apoi îi pierd din câmpul meu vizual, după ce închid şi cele două uşi interioare, din lemn, scăpate de aroganţa modernizării. Apăs 8. Liftul se pune, docil, în mişcare şi până la etajul patru stau oarecum tensionat. Cifra 4, vopsită rudimentar pe platforma de beton dintre etaje, curge la vale, aşa cum se cuvine. Cu ochii pe pereţi, încerc şi eu să număr şuruburile, sunt în combinezonul cosmonauţilor din primele filme SF. Nu mă pot concentra aşa că ridic, din întâmplare, ochii. În tavan, grilajul a dispărut demult, nici o banană nu mai levitează, doar argintiul nou, aseptic, şi spoturile mici, vărsând asupra mea, ca nişte proiectoare de veghe, lumina lor albă. Deşi, ceea ce simt nu e teamă, pot spune că e o oarecare surescitare.
Încerc să mă calmez, mă sprijin de peretele din spate, rucsacul atenuează contactul, intervine între trupul meu şi cel al liftului, ca un prezervativ protector, eu stau cu ochii-n lumina rotundă ce curge ca un duş din tavan şi-mi fac de lucru jucându-mă cu degetele pe suprafaţa poroasă şi rece a pereţilor de argint. E ca pielea rechinului, a puiului de rechin, adus de Jean şi pus pe masa din bucătărie, sub ochii mei de copil, piele la fel de rece şi de argintie, dar mult mai aspră. Din cauza insistenţei cu care privesc înspre spoturi, lumina începe să capete proprietăţi ludice, devine mai densă, părăseşte limitele banale ale cercului din care se revarsă, devine tubulară şi se prelinge spre mine, “A star lit up like a cigar”, e densă, palpabilă, aproape că o aud “Strung out like a guitar”, e un moment magic, ET cu degetul său lung şi noduros, întins spre retina mea protejată de lentila heliomatică – acum neputincioasă – “Maybe you could educate my mind”, degetele ating panoul de comandă şi dezmiardă liniile fine, reci ca pielea de reptilă sau ca solzii unui peşte, în spatele lor se află taina mişcării, taina obedienţei şi a nesupunerii, “Explain all these controls”, nu vreau nimic altceva decât să ajung la 8, să ajung acasă, deja am trecut de 4, nu văd de ce nu ar fi totul în regulă, dar revăd rânjetul tragic al colţilor de rechin, “I can’t sing but I’ve got soul”, G. e acasă, e în casă, ce caut eu aici? “The goal is elevation…elevation.. elevation…elevation…”…

Când deschid uşa, ochii îmi înoată într-un întuneric indecis, întunericul luminii revărsate din cercurile hipnotice ale spoturilor. Pete negre, ca nişte tumori, ocupă aerul din faţa mea şi fragmentează contururile obiectelor, falsifică distanţele şi proporţiile.
Am ochii închişi în timp ce, în mintea mea,
explodează constelaţii…