no name

Dogoarea îmi arde faţa cu galben-roşiatic, în timp ce retina suferă de la albul sec şi plastifiat al neonului.
„Ia-mi şi mie o şaorma!” îmi spune G., la telefon, şi eu stau acum la coadă, pe trotuar, aşteptând să-mi vină rândul la tejgheaua înaltă. O să iau două, una pentru ea şi una pentru mine. Şaorma, şawarma, shaorma etc.... nici măcar nu mai ţin minte în câte feluri am văzut scris numele acestui „hot-dog” oriental. Pare că, de fapt, nimeni nu ştie cum se scrie, deşi toată lumea ştie despre ce e vorba. Mă gândesc că trebuie să fie o anumită perplexitate a grafiei de tip latin în faţa unei astfel de provocări pe care o presupune transcrierea unui cuvânt arab, implicit semit. De altfel, e şi greu; verticalitatea oarecum pântecoasă a literelor latine nu poate surprinde în detalii exacte linia fluidă a scrierii arabe, scriere orizontală, tolănită ca o scriere muzicală bizantină. Caligrafia – cuvânt grecesc, are sonorităţi ce trimit mai degrabă la califatul Bagdadului, nicidecum la missa romană, iar accentele aspre şi modulaţiile cu supleţe de minaret şi amploare de cupolă (mai ales în tânguirea cântecelor) nu se descoperă integral patrimoniului de litere, riguros ca un cod de drept civil, al limbilor romanice. Un cuvânt arab? „Albatros”, iată un cuvânt cu origini arabe!

În faţa mea sunt trei fete; niciuna frumoasă, dar toate proaspete ca nişte mere roşii. În spatele meu, trei bărbaţi guralivi şi vulgari. Simetrie accidentală. Ele şuşotesc cu superioritatea aceea pe care numai fetele care se ştiu curtabile o pot manifesta, ei vorbesc porcos şi tare şi aruncă în joc aluzii totalmente lipsite de subtilitate. Ele primesc atacul cu lentoarea indiferentă a unui port-avion care se veseleşte la agitaţia unor simple şalupe de poliţie portuară. În mod inedit, infantilismul de care dau dovadă cei trei bărbaţi - pe care i-aş încadra socialmente în gaşca muncitorilor zilieri – le diminuează dimensiunile, îi transformă (fizic) în liceeni ce şi-au depăşit hormonal, vârsta. În contrast, ele par mai mari şi mai adulte, ca nişte mătuşi condescendente. Uneori, între două riposte şoptite şi care se doresc relaxate, câte una dintre ele îmi aruncă o privire. Nu din interes, ci pentru a survola terenul. Mă dezic imediat de cei trei indivizi, de care sunt legat involuntar prin apartenenţa la acelaşi sex. O fac subtil, introvertit, mişcându-mi picioarele în interiorul ghetelor, câştigând – nevăzut – milimetri de distanţă, milimetri cu valoare de ani. Pentru public îmi procur o mutră inocentă, indiferentă la nurii planturoşi din faţa mea – iar asta îmi asigură acel ascendent pe care numai indiferenţa ţi-o poate oferi – şi îi răspund, contextual, privirii. E o întâlnire rece, metalică, ca una dintre două săbii ce se ating în treacăt, fără a anula căldura mâinilor ce le poartă. Sunt în mijlocul frontului şi mă străduiesc să-mi afirm neutralitatea. Una dintre ele o întreabă ceva pe tânăra obosită care vinde şaorma. Întrebarea se pierde, dusă de vântul rece, arsă de dogoarea ce făcea carnea să sfârâie. „Nu, nu am!” îi răspunde aceasta la întrebarea anonimă. „Dar prieten ai?” intervine grosier unul dintre cei indivizi, postaţi în spatele meu. Ia te uită, joacă la două capete! Pe de o parte, caută să le impresioneze pe cele trei fete cu imaginaţia şi cu viteza lui de reacţie, pe de alta, caută să cadă în graţiile vânzătoarei. Aceasta are un moment de nedumerire; pare că până atunci se ştia în afara jocului. Aflată în cuşca ei înaltă, ca un turn de control, nu prea avea motive să se gândească la abordări pornite de jos, din masa înfometată a cozii. Privirea ei e un concert întreg: transmite, amestecat, o somnolenţă apatică, o sclipire de interes dublată, în mod inexplicabil, de un licăr de agasare, plus o nuanţă delicată de amuzament... Ea era dictatorul, omul cu sabia şi cu hrana, aşa că abordarea individului fusese ca o mică lovitură de stat. Încă nu e decisă cum să reacţioneze. Scrutează peste capete în căutarea impertinentului. Îl va premia sau îl va penaliza? Probabil că încearcă să identifice repere exacte care să o ajute să eticheteze abordarea la care fusese supusă. Nu vede decât trei figuri nerase, brutale, rânjind inestetic. Eroismul tipului este în mod evident şi în mod integral asumat de acea întreită îngrămădire de hormoni înebuniţi de miasmele serii şi ale cărnii sfârâinde. Căci, da, e seară. O seară frumoasă, ca acelea care te poartă într-un moment fără timp, în care eşti mereu tânăr, în care plutesc toate promisiunile aventurilor ce vor veni; altfel spus, e toamnă, e rece, e umed, e semi-întuneric. Cerul e de un albastru-cenuşiu, ca o retină, norii sunt pete de negru cu atingeri roşietice. E vânt, vânt rece, care poartă stropii de ploaie ca pe un scuipat binecuvântat. Flegma regală, taumaturgică; ne vindecă de cufureală, ne întăreşte sămânţa. Inspir cu putere şi mi se umplu plămânii cu rece, cu umed, cu vânt, cu lumini de faruri şi cu foşnet de anvelope, cu pâlpâiri roşii, albe, galbene şi verzi de stopuri, semnalizatoare, semafoare, reclame, toate dublate de reflecţia lor în asfaltul ud şi negru ca algele, ud şi negru ca pietrele de pe digul păgân de la Trei Papuci, acolo în faptul serii minunat de înfrigurată. Sunt în Dristor, dar aud marea. Peste mutrele vesele ale celor trei văd urechile galbene ale McDonald’s-ului. Disneyland! În jurul celor două bucle de aur plastifiat, aerul arde, limpede şi proaspăt. Big Mac sau Şaorma? Nu înţeleg aversiunea politică împotriva fast-food-ului de tip american şi înţeleg şi mai puţin ura revărsată anume împotriva restaurantelor McDonald’s. În fond, vorbim despre anii 50, ani în care jeanşii şi Coca-Cola aveau deja istorie, ani în care se naşte conceptul de mall. Ani cu maşini imense, lăţite în culori pastelate peste asfaltul arterelor noi, americane, ani în care părinţii şi bunicii mei chiar aşteptau americanii, dezgustaţi şi înfricoşaţi de politica meschină şi cenuşie ca o Pobeda rusească. McDonald’s... Anii 50 înseamnă filmul japonez al lui Kurosawa, filmul japonez al lui Yasujiro Ozu şi filmul japonez al lui Kenji Mizoguchi. Înseamnă Fellini şi Ingmar Bergman, înseamnă Jean-Luc Godard şi anii de aur ai Hollywood-ului. Marilyn Monroe, Tony Curtis şi Jack Lemmon. În 1951, a fost ultimul film al celor doi mari comedianţi, Laurel şi Hardy, alias Stan şi Bran! Un film cu ei eşuaţi pe o insulă din Pacific... cât se poate de cinic şi de onest! Bette Devis şi Cary Grant. Cary Grant şi părul lui negru, lucios, lins cu Brylcreem, „gelul” acela care înţepenea în zbor pletele băieţilor de la Royal Air Force. Relevanţe contemporane? Există: David Beckham, care l-a promovat până ce s-a tuns chel! Anii 50 debutează cu venirea extratereştrilor în „The Day the Earth stood Still”, farfuriile zburătoare aduc monştri şi prieteni, marţieni şi roboţi ce vorbesc limbi neştiute: Klaatu barada nikto! Întrecerea spaţială dintre SUA şi URSS. Sputnik. Ne transformăm veseli şi benevol în aborigeni fascinaţi de sosirea pântecoaselor galere. Învăţăm să mergem cu maşini zburătoare, de uz urban (de care sunt pline desenele animate), iar conceptul de McDrive, din colţ de Dristor, trebuie că spune ceva... aştept cu nerăbdare McFly spre care să plutesc în maşinuţa mea zburătoare „parcată” la etajul opt. Ce urechi înalte va avea Mc-ul atunci... Voi mânca McMarţian şi voi citi doar Beatniks. Beatnik-bicisnick! E interesant cum generaţia beat, catalogată de ştiutori ca fiind „anti-materialistă”, e martoră la apariţia fast-food-ului şi a Mall-urilor! Kerouak, Burroughs, Ginsberg, Golding şi Sallinger – toţi nişte fraieri plini de geniu şi umor, dar fără simţul realităţii. Sau, mai degrabă, fără intuiţie. Mai verosimili Presley şi luminile Vegasului. Televiziunea împinge radioul în umbră: imagine versus voce: „Neam necredincios, cere semn, dar semn nu i se va da.”
Baby Boom, războiul coreean, criza Suezului, renaşterea Europei sub mila Planului Marshall, Fidel Castro şi McCarthysm-ul (clar, e epoca Mc-urilor!), Războiul Rece şi Cortina de Fier. Sărăcirea strălucitoare a americanilor şi – după unii – creşterea delicvenţei juvenile. Tancurile din Budapesta şi inventarea Comunităţii Europene. Relevanţe contemporane? Există: revelionul 2007!
Peste toate astea, jurnalele de ştiri, presa de consum, urechile galbene ale Mc-ului.
În 1954 va fi primul an în care americanii au dat jos Biblia de pe prima poziţie în rândul cărţilor non-fiction şi primul an în care se realizezază un transplant de organe (la Boston şi la Paris). Cu un an înainte murise Stalin. Cu un an după, în 1955, apare primul restaurant francizat, al nouălea din reţeaua înfiinţată de fraţii Dick şi Mac McDonald’s. Ne aflăm în epoca lui Ray Kroc, cel care va inventa restaurantul pe care-l ştim azi. Nu mi-e prea clar ce se întâmplă cu Biblia... va rămâne non-fiction, dar pe poziţii mai joase, sau intră deja în zona fiction? De asemenea, ce relevanţă are lucrul ăsta şi apariţia primului McDonald’s francizat? Poate niciuna sau poate că are multe legături... în fond, de ce mă gândesc acum la asta? Sau ce legătură are istoria Mc-ului cu şaorma mea? Şi totuşi... poate că a fost nevoie ca Stalin să moară, pentru ca americanii să renunţe la Biblie şi a fost nevoie ca americanii să renunţe la Biblie pentru ca Mc-ul să-şi înceapă extinderea! Proces întrucâtva firesc; în fond, tocmai are loc decolonizarea Africii, europenii pierzând puterea politică asupra teritoriilor negre sau arabe.
Occidentul îşi retrage trupele şi-şi pregăteşte hamburgerii.

Cu toate detaliile astea la îndemână şi, totuşi, iată, G îmi spune: „Ia-mi şi mie o şaorma!” şi eu stau acum la coadă, pe trotuar, aşteptând să-mi vină rândul la tejgheaua înaltă. O să iau două, una pentru ea şi una pentru mine. În fond, şi asta este tot fast-food şi asta e tot junk-food şi nu facem atâtea nazuri. Şi, dacă stau să socotesc, am toate motivele să cred că au împânzit lumea mult mai dens şi mai agresiv... Probabil că nu au devenit obiectul urii pentru că fiecare prăvălie aparţine unui alt proprietar şi pentru că nu au constituit un lanţ, un brand, cu acţionariat şi cu manageri, cu CEO şi cu şedinţe de promovare... Ceea ce deranjează la McDonald’s nu e răspândirea sa agresivă, cât coerenţa ce stă la baza filozofiei sale de marketing. E ca o dispută dintre un sistem monolit, cartezian şi o mulţime de haiku-ri facile şi – deci - democratice. Asta trebuie să fie: McDonald’s nu e deloc democratic, în ciuda originilor sale, în ciuda discursului propus în meniuri; dimpotrivă, e exclusivist pentru că e coerent. În schimb, tarabele cu şaorma nu au în comun decât multitudinea de proprietari ce nu se cunosc între ei. Oricine poate avea un chioşc cu şaorma, dar nu oricine poate reinventa McDonald’s. „Haiku...! Hai acasăăăă, hai ku mineeeee...!” Îmi vine în cap melodia asta şi nu uit că şi asta tot de la reclame recente mi se trage. „Dumneavoastră?” Realizez că „mi-a venit rândul”; cele trei planturoase plecaseră şi luaseră cu ele „hamburgerii” preparaţi în stil oriental, luaseră cu ele şi bucuria, speranţa şi plăcerea celor trei indivizi deveniţi deodată mai apatici. Mai apatici, dar mai maturi. Acum, lipsiţi de obiectul sexualităţii lor refulate şi incandescente, deveniseră terni, anonimi, liniştiţi. Până şi fata din turn era indisponibilă, apăruse un bărbat cu care schimba replici familiare. „Două şaorma mici, la pachet. Cu de toate şi cu sos dulce.” Comanda mea sună sec, sterotip, la fel şi gestul cu care scot – deja – banii potriviţi: 16 lei noi sau 160.000 lei vechi. Amestecat. Ea dă din cap, se apucă de treabă, varsă cartofii scoşi din uleiul încins, cartofi lunguieţi, fierbinţi, ca nişte peştişori de aur, adunaţi într-o plasă miraculoasă, de oţel. Galbeni ca urechile de la McDonald’s. Îi varsă pe tipsia cu carne şi vorbeşte cu bărbatul pe care-l cunoaşte: „Şi, ai timp acum?” „Mai târziu” mormăie el trăgând din ţigare. Are geacă de piele, din cauza vântului îşi ţine gulerul ridicat. Are părul negru. Un fel de John Travolta de Dristor. Grease sau, în traducere, Briantina. Ia te uită... anii 50!!! McDonald’s? Tipa de la şaorma se transformă în varianta balcanică a Oliviei Newton-John alias Sandy, o variantă oacheşă, cu orizonturi limitate de munca stradală şi profilul masiv al blocurilor comuniste de peste drum. Apoi, un plus de inedit: „Ai fost la facultate azi?” continuă ea să întrebe şi mă trezesc surpins de întrebare. Prejudecăţile mele cad ca nişte păpuşi cărora li s-au tăiat sforile. „Nu, azi n-am fost. Începeau la ora opt şi erau doar două cursuri, aşa că n-am avut chef să merg.” Ea râde împăcată: „Nici eu n-am fost. Merg mâine.” Apoi, cu mâna ei de studentă ce are orizonturi mult mai largi decât îmi închipuisem eu, ia o lipie (o lipie mică), o lipeşte de flăcările roşii-albăstrui ce şuierau prin grătarul radiatorului. Învârte lipia ca pe o piele ciupită de vărsat, o încinge, o alintă, apoi o răcoreşte cu maioneză albă, uleioasă, alifie cu usturoi, menită să vindece arsura, cu un cleşte lat ciuguleşte varză albă, foiţe roşiatice de ceapă, le aruncă peste maioneză, se întoarce spre plită. Apucă peştişori de aur pe care-i înghesuie, repetat, în aşternutul proaspăt şi apoi observă că nu are destulă carne. Învârte tava rotundă, odată cu ea se învârte şi axul de metal ce străpunge straturile de carne de pui. Acestea s-au omogenizat prin topirea grăsimii ce sfârâie, alcătuind o formă bizară, ca un cotor de măr muşcat din toate părţile. Dogoarea mă loveşte în faţă, îmi amintesc de soarele ce se ridică ca o ghiulea dinspre Răsărit, privesc spre toată trebăluiala ce are loc în faţa mea. Mâna de studentă oacheşă manipulează cu dexteritate cuţitul mare, nefiresc de mare: „There Are Worse Things I Could Do”, cântă răutăcios un Rizzo imaginar, iar lama intră pieziş, de sus în jos, în carnea rumenită. Se nasc coji, solzi apetisanţi ce cad în tavă, lăsând să se vadă albul de dedesupt, sau – acolo unde carnea nu e pătrunsă bine – rozul sîngeriu. Flash back! Unde am mai văzut asta? E un alt miros, e tot frig, dar e bine. Lama cuţitului mare, nefiresc de mare (uneori e o toporişcă pe care mama o foloseşte să spargă oasele de porc sau de vită), cade de sus în jos, pieziş, coaja neagră, aspră, cedează şi lasă să se vadă albul umed şi moale al miezului. Scăpată de tensiunea ce-o ţinuse întinsă, coaja cade în solzi inegali sau – atunci când lama reuşeşte o incizie mai lungă - se exfoliază în afară, ca un arc. E un fenomen ce cunoaşte un debut rapid, (coaja se curbează iute în afară) şi care se termină într-o înconvoiere lentă, tot mai lentă. Se formează o spirală mică şi graţioasă, delicată ca frunzele sau petalele florilor ce explodează primăveratec în documentarele de la Teleenciclopedia (astăzi, în cele de pe Discovery). Uneori îmi închipui că e piciorul noduros al unui păsăroi condamnat, un Roco domesticit ce fâlfâie agitat, sub tortură, din penele scurte şi dese, ace verzi ce transpiră răşină. Bradul de Crăciun! Prima şaormă e gata, e îmbrăcată în două pungi de plastic. A doua o urmează relativ repede, pe firul unui ritual similar, şi acum am două şaorme surori, pe care le cumpăr cu bani noi şi cu bani vechi; amestecat. Sosul e dulce, pentru că aşa îi place lui G.; eu aş putea să-mi iau iute, e mai bun, dar o să fie greu să ştiu care e a mea şi care e a ei. Uite aşa se manifestă – în detalii – obedienţa masculină. Pe care, în mod constant, o denumesc simţ practic. Şi funcţionează!
Mulţumesc politicos, încă încremenit într-o declaraţie de desăvârşită dezicere de brutalitatea stinsă a celor trei, apoi plec, ducând spre casă cele două feţe pârjolite, primenite şi îmbălsămate: „Şi a plinit locul ei cu carne!” (Facerea sau Geneza, capitolul 2, versetul 21). În dreapta se înalţă umbra neagră a blocului cu zece etaje, lung cât tot trotuarul. Acolo stau eu, acolo mă aşteaptă G şi fiul nostru M. Într-o lume mică, de 28 de metri pătraţi, prinsă într-un fagure de alte 950 de lumi mici, de 28 de metri pătraţi. „E cel mai mare bloc din Bucureşti”, ne spunea cu mândrie Administratoarea.
Şi o credem.

În seara aia mă voi culca şi voi dormi fără vise, sau cu vise uitate, aşa că inventez unul artificial, aşa..., ca pentru a-mi ocupa amintirile. În vis sunt la Mc...; la tejghea, îmbrăcate în uniforma retro, îmi zâmbesc comercial cele trei planturoase; în faţa fiecăreia se află câte un client, trei bărbaţi ce seamănă izbitor cu cei trei grobieni de la chioşcul cu şaorme. Intru prin uşa mare pe care scrie „ÎMPINGE!” şi mă izbeşte curăţenia stereotipă, castrată, şi mirosul de ulei încins. Fac comanda şi sunt avertizat: „Azi avem doar şaorma cu surpize!” Dau din umeri, scot banii şi plătesc cu bani noi, cu bani vechi, amestecat. Şaorma vine pe toboganul de metal, aruncat de un anonim din bucătărie. E fierbinte, o desfac, muşc, leşin. Mai apuc să văd că sunt întins pe jos, în curtea McDrive-ului, cu scaunele de aluminiu lucind stins sub mutra zâmbăreaţa a clovnului desenat pe vagonul portocaliu, în care se ţin petrecerile pentru copii. De sus plouă frumos, rece, calm. Cer cu blocuri şi cu antene. Farfurii zburătoare, reciclare. În dreptul clovnului se suprapune un alt chip familiar, ba chiar uluitor de familiar şi de drag mie...; deschid gura plin de uimire şi apuc doar să aud întrebarea plină de tandreţe şi de urechi celebre: „Eeeeee... What’s up doc?”. N-apuc să răspund pentru că gura mi-e astupată cu dulceaţa unui morcov molfăit pe jumătate.
Un morcov venit din anii 40.
Kilroy was here!... And Dat's De End!


----------------------------------------------------------------------------
ilustratie - "snacks", de sorin condrea, din seria last works 2005. [sorin condrea este un artist plastic din Constanta, fost membru al Asociatiei ASALT si al celulei de creatie ParteR, disparut fara urma in 2005]